Menu
No title

                               

Clinica
CULTURA

CULTURA (25)

IULIAN CHIVU- CREPUSCULUL ZEILOR

Iulian Chivu are un neastâmpăr intelectual, care şi-a pus pecetea pe evoluţia sa, făcând-o oarecum imprevizibilă. Întâia sa pasiune este creaţia populară, dar simpla culegere, cum este de pildă Folclor din satele de pe Burdea,  nu-l mulţumeşte. Caută, de aceea, „un punct de sprijin în spaţiu”, de unde poate avea o altă perspectivă a folclorului, pe care nu ezită- asta şi datorită solidei sale pregătiri – să îl „răstoarne” în plan filozofic. S-ar putea vorbi de o relaţie reciproc avantajoasă, dacă nu cumva folclorul o fost o provocare, un prilej sau cheia, care l-a ajutat să pătrundă în alte orizonturi. După câteva volume de specialitate şi de eseuri, sprijinite pe o bogată bibliografie, Iulian Chivu se lansează în critica literară cu volumul „Lecturi intermitente”, apărut în 2013 la TipoMoldova.

Se pare că toate acestea au fost un „foc pregătitor” pentru marele „atac” asupra literaturii, probabil  „cetatea” ceţoasă a unei statornice iubiri, pe care o împresoară astfel, pregătindu-şi cu răbdare asaltul. Şi acesta se produce…atipic. Iulian Chivu nu bate la porţile cetăţii cu proză scurtă, cum se petrece de obicei, ci le deschide larg cu romanul: „Crepuscul la Ullervad”, apărut în 2o14 la Editura Sitech Craiova. După care simte pesemne nevoia să mediteze asupra scrierii altora şi dă la iveală, în 2o15, la aceeaşi TipoMoldova, un nou volum de critică – „Lecturi reflexive”. În acelaşi an, îndemnat poate de reflexivitate, se întoarce la…începuturi şi pătrunde în universul delicat şi pretenţios al prozei scurte, unde fiecare povestire poate fi un roman in nuce sau poate însemna o secvenţă din ceea ce numim roman modular. Cartea – Celălalt Ioan – apare într-o ţinută elegantă la Sitech Craiova.

Personajele cărţii ţin, în genere, de vârsta a treia. Sunt oameni, care nu şi-au pierdut nici reflexele, nici demnitatea, care îşi păstrează vii preocupările şi care nu se lasă învinşi de singurătate, chiar dacă uneori se refugiază în trecut, ca Salomeea ( „Imposibila despărţire” ) care răsfoieşte adesea albumul cu poze, sau ca Ioachim („Ceasul al treilea”) ale cărui amintiri coboară până în copilărie. Unii dintre aceştia poartă cu ei amintirile dureroase dintr-un regim frustrant (puşcărie sau exil) ori vreun păcat nemărturisit la vreme, pentru iertarea căruia se roagă în singurătatea odăii lor. Interesantă este povestirea, care dă titlul cărţii – „Celălalt Ioan” – şi care adevereşte că în destinul unui om se încearcă întreaga umanitate. Ioan, cel bântuit de fantoma Sf.Ioan Botezătorul, dar mai cu seamă de aceea a tatălui său, îşi revine încet din anestezie, se trezeşte de fapt la viaţă precum statuia lui Condillac şi „trăieşte în rezumat aventura cunoaşterii pe care lumea o traversează în mai multe milenii”. Uneori lucrurile  ratate în tinereţe se împlinesc mai târziu, aşa cum se întâmplă în „Amiază, în simfonia cicorii”. Anette Rosier, trăitoare în Franţa, vine la Bucureşti şi după concert se duce în satul ei de pe Ialomiţa (cum zice un cunoscut cântec popular: „Căci mă trage inima lângă Ialomiţa mea”), acolo unde se împlineşte iubirea ei pentru Tudor, un fecior, care avea, probabil, ochii „ca cicoarea”.

Chiar dacă acţiunea unor povestiri se petrece în alte spaţii – românul Matei şi rusoaica Nataşa trăiesc o iubire caldă într-o Suedie rece („Hobby-ul anticarului Jason”) – atmosfera , în general, este a unui oraş de provincie, aşa cum este descris în „Nadir, la ospăţul melomanilor”: un „orăşel de provincie prăfuit, afumat, amorţit în patriarhal, însă cu un pitoresc de muzeu”. Personajele sunt, de regulă, intelectuali, care îşi continuă uneori cu impetuozitate vechile îndeletniciri, pentru că din „gâlceava sufletului cu trupul”, sufletul iese totdeauna învingător. Irimie („Ochii dascălului Irimie”) pe care foştii săi elevi îl cred senil şi vor să îl ajute, are, însă, acelaşi spirit viu , aceeaşi minte lucidă. Foştii liceeni îşi regăsesc cu uimire dascălul, care ştie şi acum pe de rost pasaje întregi din Platon sau Socrate, la fel de viguros ca odinioară: „Şi nici nu cred că e bolnav, ci şi-a  urcat existenţa până la nivelul metaforic; o viaţă în care e destul de fericit şi mai ales nu se simte singur. I-aţi văzut privirile? Pe măsură ce intra în lumea lui, ochii i se luminau, viaţa lui îşi găsea sens şi asta e încă destul”. Orăşelul „prăfuit, afumat” este înnobilat de aceşti intelectuali vârstnici – profesori de literatură, de filozofie, de muzică, magistraţi sau muzicieni de anvergură, impresia fiind una de crepuscul al zeilor. Singurătatea nu e nici neliniştitoare, nici depresivă, ci e învinsă – risipită de pasiunile protagoniştilor. În „Aura singurătăţii” imaginea oraşului e dezolantă: ţigani fuduli şi maşini fiţoase, poliţişti hămesiţi, câini comunitari, varză murată la cantina săracilor…În acest decor sordid, Sică, fost secretar la o şcoală de cartier, „e pasionat  după Handel şi după Bach” şi ascultă „cu reluări obsesive Rapsodiile lui George Enescu”. Muzica nu e doar o pasiune, un leac împotriva singurătăţii, ci şi o nobilă prelungire a unei vechi lumi aristocratice. În „Nadir, la ospăţul melomanilor”, fostul magistrat Miroiu a amenajat un spaţiu pe care l-a numit Grădina Hesperidelor, în care elevate serate muzicale îi adună pe aceşti zei ai unei lumi aflate la apus. Oamenii nu sunt doar iubitori şi cunoscători de muzică, de literatură sau filozofie, dar folosesc o mulţime de citate, de maxime latineşti, şi sunt şi foarte buni oratori. Aici, eseistul Iulian Chivu îl secondează cu aplomb pe scriitor. Cititorul ar putea avea o tresărire: lumea aceasta îi aminteşte cumva de aceea a lui Caragiale, ale cărui personaje se străduiau să reînvie antichitatea: şi ele iubeau muzica, unele erau înnebunite după Pederaschi, şi ele uzau de aforisme latineşti – oneste bibere, şi ele aveau patima discursului înflăcărat până la incoerenţă. Lumea lui Iulian Chivu nu este atinsă de morbul ridicolului. Este o lume solemnă, care ţine la integritatea şi demnitatea sa şi pe care autorul o învăluie adesea în duioşie.

Din această perspectivă, „Celălalt Ioan” pare a avea, insinuată „pe dedesubt”, cum ar zice un mare prozator, şi o tentă polemică, apropos de cum sunt priviţi astăzi oamenii de vârsta a treia. Să fim  atenţi cu astfel de omeni, pare a avertiza autorul, pentru că odată cu această lume aflată la crepuscul dispar şi valorile, care ne-au ţinut demni în lumină şi ne putem trezi în acel peisaj selenar, sordid, sufocat de manele, de maidanezi şi de miros de varză murată.

 

                                                   

 

 

Mai multe detalii...

Ştefan Mitroi-”DULCE CA PELINUL”

Îmi amintesc titlul unei cărţi dinainte de’89: „Adio, domnilor ţărani”. Despărţirea de „talpa ţării” fusese anunţată încă din anii ‚50 de „Moromeţii” lui Marin Preda. Ţăranul este scos din matca lui de un timp nerăbdător şi de o istorie „nepăsătoare”, al cărei mers este adesea greu şi devastator ca şenilele unui tanc. A te întoarce la o lume apusă, „epuizată” deja de câteva mari condeie pare multora , dacă nu o pierdere de timp, un demers desuet, inutil, donquijotesc, sortit fără îndoială eşecului.

Ştefan Mitroi îşi asumă aceste riscuri şi scrie o „carte cu ţărani” – „Dulce ca pelinul”. Autorul „ia în stăpânire” o bucată din geografia Teleormanului, în centru căreia – ca în centrul lumii – aşază satul Grosu, aşa cum face şi Ovidiu Dunăreanu, care „taie” o parte din geografia Dobrogei şi o adună în jurul satului Ostrov. Numai că, aşa cum s-a remarcat, la scriitorul constănţean este vorba despre o facere a lumii, tutelată de marele fluviu şi învăluită încă în legendă. La Ştefan Mitroi are loc o înviere. Viaţa, spune poematic prozatorul, este „un perete cu poze”. El se apropie de acest perete, îl priveşte cu nostalgie şi indicibilă duioşie şi îi spune fiecăruia din pozele acelea: Ridică-te şi umblă. Şi miracolul se produce. Romanul pare astfel alcătuit din secvenţe cinematografice: capitolele se întrepătrund, se întregesc, se adună şi „se varsă” ca un fluviu în marea cea mare – „Dulce ca pelinul”. Cititorul detaşat, obişnuit cu comparaţiile ar fi ispitit să creadă că secvenţele sunt capitolele unei mitologii rurale, cu zei al căror Olimp este câmpia şi ale căror isprăvi luminează poveştile muritorilor. Dar, nu, oamenii sunt cât se poate de reali, au carte de identitate şi n-au nevoie de poveşti străine, pentru că însăşi viaţa lor este ţesută din poveşti întinse pe un larg registru, de la tragic până la hazliu. Din acest punct de vedere, „Dulce ca pelinul” este o carte extrem de densă, care contrazice ideea că viaţa satului e una simplă şi săracă în evenimente. Grosu este o lume complexă. Oamenii trudesc, visează, îşi apără avutul, bruma de libertate, se răfuiesc, se îmbată, sunt duioşi, lirici chiar, îndură ca pe un dat rotirea anotimpurilor şi convulsiile istoriei. E o lume, care îşi ajunge sieşi şi care nu ia act de faptul că pământul nu începe şi nu se sfârşeşte acolo decât atunci când o impun călătoriile, armata ori întâmplările istoriei, care le tulbură şi le schimbă viaţa. Pentru că „Dulce ca pelinul”, această saga teleormăneană, se întinde pe o lungă perioadă, de la războaiele mondiale la prefacerile comuniste şi până dincolo de revoluţia din ‚89. De remarcat că grosenii, ca, în genere, ţăranul, nu se entuziasmează în faţa evenimentelor, care le modifică destinul, ci mai degrabă le întâmpină cu îndoială şi prudenţă. Ei nu sunt tentaţi să vorbească despre politică, nu există în „Dulce ca pelinul” nici un spaţiu asemănător fierăriei lui Iocan din „Moromeţii”, iar nemulţumirile, când sunt, se consumă în interiorul gospodăriei proprii: pentru că guvernul nu răspunde aşteptărilor, Mancică îşi face la el acasă un „contraguvern” cu „contraminiştri”, întreprindere fără nici o finalitate, din care nu rezistă decât ideea de contra.

Oamenii au o relaţie corectă cu Dumnezeu, în sensul că fiecare îşi vede de treburile sale şi de aceea, poate, e semnificativ că, deşi proiectată să fie în centru, biserica a rămas în afara satului. În schimb, au o relaţie încordată cu timpul. Dacă în tinereţe nu-i iau seama – atunci e vremea eternităţii – pe măsură ce se adună anii au senzaţia că timpul e nedrept, pentru că trece prea repede şi adesea pe nesimţite, şi atunci au nostalgia anilor tineri şi îi încearcă amărăciunea apropierii de moarte. Pentru că ştiu că moartea e inevitabilă, că n-au cum să i se împotrivească. Tot ce pot face este să o experimenteze: Nicu Boacă îşi regizează propria înmormântare – cu sicriu, cu preot, pomană şi fanfară, cu tot ce presupune cel de pe urmă drum.

„Dulce ca pelinul” se vrea o cronică, un  altfel de „Hronic şi cântec al vârstelor”. Oamenii şi locurile sunt cât se poate de adevărate, cititorul teleormănean e familiarizat cu geografia „decupată” de roman, îi ştie sau i-a cunoscut pe dascălii care au trecut pe la Grosu şi mai ales îl recunosc pe Fănuţă – Ştefan Mitroi, cel care a abandonat meseria de procuror pentru a se face gazetar şi director de ziare la Bucureşti, care a venit, spre uimirea satului, cu elicopterul la Grosu şi care a călătorit în avion cu Ion Iliescu sau cu Adrian Năstase în drum spre America. Hronicului i se adaugă, rotunjindu-l, epopeea de la sfârşitul romanului – „Poeziile lui Fănuţă”. Întrutotul remarcabilă este, în „Evanghelia după Ioana”, icoana mamei sale, parcă zugrăvită cu penelul muiat într-o lacrimă mare, cristalină, tremurând în rama pleoapelor. De notat este faptul că Ştefan Mitroi scrie despre lumea din care s-a zidit şi care s-a zidit în sufletul său ca o cariatidă, care l-a susţinut de-a lungul vieţii, nu cu detaşare, nici cu crispare, ci cu tandreţe, cu respect şi duioşie.

Şi totuşi, „Dulce ca pelinul” este cartea unei lumi crepusculare. La un moment dat, două personaje fac un fel de inventar sau mai bine zis un pomelnic al morţilor - oameni care au fost şi care au trecut pragul celeilalte lumi, din care răsună, ca o prevestire, tropotul calului lui Ghinea. Cercul se închide: oamenii, care s-au desprins de pe peretele vieţii se întorc acolo şi rămân ca nişte abţibilduri lipite pe faţa eternităţii. „Miracolul” l-a produs autorul, care pare să îşi strige triumful: da, se poate scrie despre ţărani. Lumea ţăranilor există, trebuie doar să o re-descoperim! Şi lumea aceasta pare să se fi conservat şi să existe şi azi în Teleormanul lui Fănuţă.

 

Mai multe detalii...

SEMNAL EDITORIAL ” A doua viață” de Gheorghe Filip

” A doua viață” este cea mai recentă carte a scriitorului și jurnalistului teleormănean Gheorghe Filip. Volumul de proză scurtă, apărut în 2016 la editura Tracus Arte, conține 23 de povestiri și introduce cititorii într-o lume plină de personaje interesante.

Gheorghe Filip este   poet, prozator, publicist şi jurnalist. Născut la 23, februarie 1945 în comuna Dumbrava, județul Prahova, este licenţiat al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti.

A funcţionat ca profesor de limba franceză în Alexandria, iar din anul 1969 a fost redactor la ziarul „Teleormanul”. Din decembrie 1989 până în 2003 a fost redactor şef al ziarului „Teleormanul”, redactor şef al revistei „Caligraf” şi director al editurii „Teleormanul liber”. A fost moderator la postul local de televiziune Media Sud şi colaborator la ziarul „Mara”. În prezent este colaborator la ziarul online „Teleorman 24”.

A debutat publicistic în ziarul „Teleormanul”, colaborând apoi cu versuri, proză, note, articole, reportaje şi interviuri în „Teleormanul”, „Azi”, „Moromeţii”; „Caligraf” „Placebo”, „Meandre”, „Sud”, „Saeculum”, „România literară”, „Familia”, „Argeş”, „Ramuri” etc. A coordonat revistele „Azi” şi „Moromeţii”, a condus cenaclul „Gala Galaction”.A primit premiul revistei „România literară”, la prima ediţie a Concursului Naţional de proză scurtă „Marin Preda”, şi premiul pentru proză „Marin Preda”, al Inspectoratului pentru Cultură, al judeţului Teleorman. În 2006 a fost laureat al premiului „Oscar pentru Excelenţă”.

Gheorghe Filip este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Opera literară  a scriitorului teleormănean cuprinde proză scurtă („Nevoia de amintiri” – volum de debut, „Cămaşa de duminică”), romanele  „Între două lumi”, „Castelul cu ferestre galbene”, „Directorul de imagine”, „Vine preşedintele”, „Muzeul viu”,„Nepotul lui Mefisto”, parodii „Vremea parodiilor”, eseu despre lumea lui Caragiale „Cavalerii comicei figuri”

 

 

 

Mai multe detalii...

MOARTEA LUI MARIN PREDA-UN MISTER „ÎN SEIFUL DIN STEAUA OSIRIS”

Se împlinesc 36 de ani de la moartea lui Marin Preda. Nici astăzi nu se ştie exact cauza morţii sale. Au circulat, atunci, tot felul de poveşti – tragedia s-a petrecut la Mogoşoaia – despre o agapă, despre prieteni zeloşi, despre cum a fost urcat pe braţe la etaj, despre…dar adevărul despre cele întâmplate nici acum nu se cunoaşte. Marin Preda nu avea decât 58 de ani şi nu suferea de vreo boală incurabilă. Moartea lui a anticipat, parcă, misterele de mai târziu, cum este, de pildă, cel care încă învăluie revoluţia din ’89.

Cert este că, după ’89, când frenezia demolării n-a iertat nici valorile spirituale, s-a încercat asasinarea morală a marelui scriitor. Asupra personalităţii şi operei sale s-au aruncat numeroşi detractori, care nu s-au sfiit să-l aşeze în rândul nomenclaturiştilor, al oportuniştilor sau chiar al afaceriştilor. „Aici – zice acad. Eugen Simion într-un interviu apărut în august l977 în „Teleormanul” – s-au coalizat toţi rataţii şi toţi scriitorii orgolioşi, care n-au putut niciodată să-l sufere pe Marin Preda pentru că era mai talentat decât ei.” Dar, continuă E. Simion, „orice ar crede detractorii, Marin Preda este un mare prozator…În cărţile sale nu veţi găsi vreodată vreo flatare a unui anumit tip de dictatură. El a scris (…) „Cel mai iubit dintre pământeni”, după părerea mea cea mai dură contestare a sistemului totalitar”.

Inutil să mai spunem că Preda era legat de Teleormanul în care îşi avea rădăcinile. „Când vin în Teleorman – scria acelaşi Eugen Simion – vin întotdeauna pentru Marin Preda (…) Pentru mine, spaţiul acesta din preajma Dunării se identifică, în mod categoric, cu geografia spirituală a lui Marin Preda. N-aş vrea să forţez prea mult lucrurile, dar – ca să spun până la capăt ce gândesc – locurile acestea minunate, care coboară în terase spre Dunăre, există ca să justifice universul moromeţian. E raţiunea lui de a fi”.

Mă număr printre cei care au avut norocul să stea mai mult în preajma marelui scriitor. Emoţionat de fiecare dată. Nici nu se putea altfel, nu? După ce n-a mai fost, „l-am căutat” pe Preda la Siliştea, printre amintirile rudelor sale sau ale unor oameni care l-au cunoscut şi preţuit: acad. Eugen Simion ori Florin Mugur, care era şef de secţie la Editura Cartea românească al cărei director era atunci Marin Preda. Rezultatul a fost consemnat ( parţial) într-o plachetă, „Marin Preda pe meleagurile natale”, apărută la „Teleormanul liber” în 2002, când marele scriitor ar fi împlinit 80 de ani. Cartea a fost lansată la Biblioteca judeţeană, care îi poartă numele, în prezenţa acad.Eugen Simion. Presupun că Biblioteca judeţeană are cel puţin un exemplar al acestei cărţi.

Şi iată că, de la moartea aceea învăluită încă în mister, se împlinesc 36 de ani. O viaţă! Probabil că, pe ici, colo, Marin Preda va ieşi din „uitare”. Probabil că, pe ici, colo, vor fi evocate statura morală şi opera sa, care rezistă timpului. Aş vrea să cred că, de data aceasta, amintirea sa  nu va fi o „contestare pe dos”, în sensul că prozatorul nu va fi omagiat de oameni care nu l-au cunoscut sau, mai grav, nu l-au citit şi nu l-au înţeles.

Nu putem încheia decât cu cuvintele unui alt mare dispărut, Marin Sorescu: „De ce-a trebuit să ne părăsească Marin Preda tocmai atunci, brusc, pe negândite, fără preavizul vreunei boli măcar, sănătos şi în plină putere de creaţie? Iată încă unul din misterele care de atunci zac închise în seifurile cu destine ale scriitorilor români. Seiful din steaua Osiris, mister pe care nu-l vom desluşi niciodată”. Şi mai spunea Marin Sorescu: „Aud şi acum râsul lui la marginea proletcultismului şi a unei lungi perioade frământate, la ţară şi la oraş (…): Ha, ha, ha! Îi belesc!” În mod ciudat, proletcultismul pare să se fi întors disimulat în „trilul” unor guguştiuci, surzi la râsul lui Preda…

                                                         

                                                                         

Mai multe detalii...

NOTE DE LECTURĂ Ovidiu Dunăreanu- Lumina îndepărtată a fluviului”

Noua carte a lui Ovidiu Dunăreanu, „Lumina îndepărtată a fluviului”, apărută la editura Ex Ponto, l-ar putea nedumeri pe cititor, pentru că iese din tiparul obişnuit al romanului. „Roman modular”, cum spune în postfaţă Angelo Mitchievici, cartea este o suită de poveşti, fiecare poveste însemnând un capitol, dar capitolele nu dau seamă despre aceleaşi personaje angrenate într-o acţiune unitară. Romanul vine cumva pe dedesubt, ca o „lumină îndepărtată”, care învăluie deopotrivă oameni şi locuri, dându-le farmec şi unicitate. Autorul, ca alţii înaintea lui ( Faulkner, de pildă) ar fi putut desena harta acelui ţinut fabulos, presărat de sate, coline etc. cu nume a căror precizie pare să sporească misterul izvorât din „lumina îndepărtată” în timp, nu în spaţiu, a fluviului.

Centrul acestui ţinut este Ostrovul, de la care se desfac şi  la care se întorc toate drumurile, oamenii trăiesc în istorie – „războaie, răzvrătiri, molime şi alte urgii”, dar şi înafara ei, în realitatea fiecărei zile, cu grijile şi cu asprimile ei, dar şi în vâltoarea legendelor, a întâmplărilor, care ţin de taină şi mister ( ca la Vasile Voiculescu) ori de fantastic (ca la Mircea Eliade). Personajele sunt  senine ori viforoase, dar au ceva lunatic în ele, „trăiesc un vis în plină zi”, pot fi în acelaşi timp aici şi dincolo, pentru că ele umblă pe hotarul fragil dintre vis şi realitate, care poate fi trecut uşor dintr-o parte într-alta, dintr-o lume într-alta, pentru că timpul nu curge după legile cunoscute, pentru că, întocmai ca fluviul, şi el are „lumina” lui şi „anafoarele” lui. Cele două lumi nu doar comunică între ele, pe principiul vaselor comunicante, dar coexistă, pentru că, dacă la Mircea Eliade sacrul e camuflat în profan, la Ovidiu Dunăreanu legenda „se îmbucă” cu viaţa de fiecare zi, devenindu-i parte componentă, pentru că oamenii – cum remarcă Angelo Mitchievici- ies din vrăjire pentru a se re-învrăji. În „Secretul vaporului cu aburi”, doi adolescenţă porniţi la bâlciul din Călăraşi, colindă cu uimire şi încântare prin tunelul timpului, după care se întorc la vaporul care să-i ducă acasă. Aici, însă, au surpriza să întâlnească personajele din tunel, semn că vraja nu se terminase: „Nimic nu i se arăta a mai fi aievea, ci mai mult decât un simplu vis, o plăsmuire nesfârşită care-l purta pe tărâmuri neatinse vreodată de cineva şi-i strecura în suflet ispita unui timp fără de început şi fără de sfârşit”. În „Setca de fund”, după o plimbare prin cimitir, unde îşi amintesc de cei duşi în cealaltă lume, trei indivizi ies la pescuit şi o prind în năvod pe Serina ( Sirena!), fata dispărută de mult, care trecuse în altă existenţă. Personajele au această capacitate ( ca la Voiculescu) de a trăi succesiv în două regnuri, aşa cum se întâmplă în „Viitura ca o mană cerească” sau în „Felul omenesc de a privi al vulpii”. Lumea lui Ovidiu Dunăreanu nu doar „gândeşte în basme”, ci trăieşte efectiv basmul, întreţesut inextricabil cu realitatea. Este şi motivul pentru care orice ţăran poate fi Făt-Frumos, postură în care şi el foloseşte armele tătâne-său. În „Mândria rănită a zmeului”, Anghel Furcilă îl loveşte pe zmeu cu sapa şi îl înfruntă pe balaur cu ciomagul. De altfel, unele capitole se şi termină ca un basm: dacă nunta lui Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana ar putea fi şi astăzi în toi, în „Vremuri acoperite cu aur” căutarea comorii pare să nu se fi terminat: „Dacă nu cumva n-or continua s-o caute şi astăzi”.

Dar, peste toate suverană este plăcerea de a povesti. Autorul însuşi, nici nu se putea altfel, este un povestitor aşezat la „praznic” cu cititorul, căruia i se adresează direct: „Aşadar (…) n-o să pierdem vremea”, adică n-o să se piardă în amănunte inutile, fiindcă are multe de povestit. „Povestarii”, cum le spune Dunăreanu, îşi înfloreau poveştile „cu bună ştiinţă, punând de la ei, în aşa chip ca să nu aducă leit cu ce se petrece în realitate, dar nici rupte definitiv de aceasta să nu fie. (…) Iar ei, cu jar în pupile, căzuţi în puterea acestor fantasme, călătoreau cu ochii minţii prin acele locuri, fără nici o greutate pe suflet, liberi ca păsările cerului, ocrotiţi şi învinşi de o taină şi o mulţumire, ce-i făceau de nerecunoscut, şi pe care, în afara lor, nimeni nu avea norocul să le simtă în nicio altă împrejurare” ( „Ospeţe vrednice de aducere aminte”). Nici autorul – este încredinţat cititorul – nu inventează. El doar spune poveştile la care a tras cu ochiul în „Condica marilor şi micilor praznice” a învăţătorului Cronografu, un cronicar, care nota conştiincios toate isprăvile pe care le auzea. Patimei „povestarului” îi corespunde nu atât uimirea, cât mai ales încântarea auditoriului. „Prozatorul – zice în excelenta sa postfaţă Angelo Mitchievici – ne pune în faţa mirărilor personajelor, a felului în care ei vorbesc povestea, o transmit, o trăiesc, se încarcă de forţa ei transfiguratoare, iar mesajul prozatorului este recuperabil din această estetică  a transfigurării pe care o creează şi din faptul că ne reaminteşte un lucru esenţial cu care să luptăm împotriva uitării: o poveste este întotdeauna adevărată”.

S-ar putea spune că personajele lui Dunăreanu trăiesc într-o poveste în care aduc propria lor poveste. E posibil să existe în această proză şi o nuanţă uşor polemică, echivalentă cu retragerea din faţa unei lumi din ce în ce mai agresive. Dacă Sadoveanu se refugiază în istorie ( romanul istoric), Ovidiu Dunăreanu se retrage în poveste sau, cum zice Angelo Mitchievici, „nu doar într-o lume ce se duce, ci şi o lume ce seduce”. O lume, care ne va urmări cu „lumina ei îndepărtată” şi pe care, întocmai ca pe comoara din proza amintită, nu vom înceta să o căutăm.

                 

                                                                 

                                                                 

Mai multe detalii...

Tudor Șerbănescu, pictorul care a dus portretul ţăranului român la New York

Tudor Şerbănescu (59 de ani) este un artist plastic din Teleorman ale cărui lucrări au fost expuse în galerii de artă importante din Madrid, Paris şi New York. După ce a muncit opt ani în Spania pentru a-şi întreţine fiica la studii, s-a întors definitiv în România.

Pictura este un mod de viaţă pentru Tudor Şerbănescu, artist plastic din Teleorman. Pasiunea descoperită pe băncile şcolii generale i-a călăuzit viaţa, chiar dacă pe parcursul anilor şi-a câştigat existenţa din alte activităţi. A fost profesor suplinitor de desen, a lucrat ca decorator la o fabrică de morărit şi a plecat în Spania să facă bani pentru a-şi întreţine fiica la facultate.

Pictorul, născut în comuna Nenciuleşti din Teleorman, nu şi-a imaginat niciodată că lucrările sale ar putea ajunge în galeriile de artă de la New York, lucru care s-a întâmplat în această toamnă. Şi totuşi, din pasiune pentru pictură, indiferent în ce etapă a vieţii s-a aflat, n-a renunţat niciodată să studieze singur, să picteze şi să se perfecţioneze. „Pentru mine pictura reprezintă ceva de care sunt foarte legat. Mai mult decât o pasiune. Este un mod alternativ de viaţă. Pictura este legată de existenţa mea şi va fi întotdeauna, până la sfârşit“, mărturiseşte artistul.

Tudor Şerbănescu şi-a descoperit pasiunea pentru desen în şcoala generală. Elev al şcolii săteşti din Nenciuleşti, n-a avut parte în primii ani de un profesor de desen care să-i insufle plăcerea de a picta. „La ţară, în şcoala generală, desenului nu i se acorda multă importanţă. Am avut, totuşi, prin clasa a V-a o profesoară de la care am învăţat desenul. Şi acum am imaginea ei în minte, când mi-a arătat cum să desenez. După aceea n-am mai avut profesori de desen calificaţi. La liceu se făcea desen tehnic. A început să-mi placă. După armată am început să mă pregătesc serios, să vizitez expoziţii“, povesteşte artistul plastic.

N-a avut şansa să fie admis la Arte Plastice şi, după o primă încercare, a renunţat. S-a înscris la Şcoala Populară de Arte şi a studiat tehnici de pictură acasă, ca autodidact. Prima slujbă a avut legătură cu pasiunea sa: „M-am angajat ca profesor suplinitor de desen la ţară. Aveam sâmbăta liber şi mergeam la Bucureşti la expoziţii. Aşa am început să iau contact cu lumea artiştilor“, îşi aminteşte pictorul.

Prima expoziţie

Pictorul Tudor Şerbănescu a avut prima expoziţie în 1981. „Am expus împreună cu scriitorul Stan Cristea. Eu am venit cu pictură, el, cu grafică. A fost o încurajare pentru mine, o apariţie destul de bine receptată. Am prins gustul, iar încurajările primite, inclusiv în presă, m-au îndemnat să merg mai departe“, mărturiseşte Tudor Şerbănescu. Încet-încet, lucrările sale au început să fie apreciate. La sfatul prietenilor şi susţinătorilor, a înţeles că lucrările trebuie puse în valoare în expoziţii.

„Mie mi se părea suficient că le făceam pentru mine. Am fost sfătuit să particip la expoziţii, tabere de creaţie şi am urmat sfatul apropiaţilor“, mai spune pictorul. A continuat să picteze şi să expună şi după ce s-a angajat ca decorator la o fabrică de morărit şi panificaţie din Alexandria. „Făceam machete de ambalaje, dar organizam şi expoziţii. Întreprinderea mi-a pus la dispoziţie un spaţiu într-o patiserie, unde am început să organizez activităţi culturale“, îşi aminteşte pictorul.



„Aproape de hiperrealism”

În august 2006, artistul român a fost nevoit să plece la muncă în Spania: „A fost un moment în care mi-am zis: «Dacă nu plec acum, nu voi mai pleca niciodată». Şi am făcut-o, din două motive. Pe de o parte, fiica mea trebuia să meargă la Bucureşti, la facultate, şi era din ce în ce mai dificil să o întreţin, începuse deja perioada de criză. Pe de altă parte, am vrut să văd cum este în Occident, să văd arta de aici, cum se lucrează, cum se pictează, să văd muzee. Una este să vii într-o excursie şi să vizitezi în fugă şi alta e când locuieşti undeva şi întâlneşti artişti, să simţi pulsul, să vezi ce înseamnă cultura occidentală“.

A rămas în Spania opt ani, timp în care a muncit şi a continuat să picteze. Şansa i-a surâs pe meleagurile spaniole după ce a intrat în contact cu mai multe persoane din lumea artelor. „La început, am fost la un centru cultural din Madrid şi mi-au programat o expoziţie de grafică. Apoi am cunoscut mai multe persoane care m-au ajutat. Antonio Calderon de Jesus (n.r. – cunoscut critic de artă spaniol), cu care am avut o colaborare destul de lungă şi bună, a fost unul dintre cei care m-au sprijinit. El dorea să cunoască România, iar eu aveam nevoie de o persoană care era în cadrul sistemului, care cunoştea galeriile din Spania. A fost persoana providenţială pentru mine“, mărturiseşte artistul. În Spania l-a cunoscut şi pe Romeo Niram, un pictor de origine evreiască, născut în România, implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor româneşti şi de creare de legături artistice şi culturale între România, Spania, Portugalia şi Israel. Prin intermediul lui Niram, a ajuns să expună în galerii importante din Spania.

Pe meleagurile spaniole, artistul român şi-a definitivat stilul. „M-a influenţat Spania. Eu eram în perioada definirii unui stil. În Spania mi-am clarificat ideile, văzând mai multe expoziţii. Am învăţat multe lucruri noi. Ca stil, sunt mai aproape de suprarealism şi hiperrealism“, spune Tudor Şerbănescu.

„Ceva specific românilor”

Artistul a ajuns să fie implicat anul acesta într-un proiect internaţional, după întâlnirea cu promotorul de artă spaniol Gorgonio Sanjuan. „L-am întâlnit la un festival înternaţional de artă plastică la care participau 20 de ţări, printre care şi România. După expoziţia de la Sevilla, el a organizat o altă expoziţie numai cu grupul românilor la Madrid şi mi-a propus să continui colaborarea. Aşa au ajuns lucrările mele la Paris, Stockholm şi New York“, spune pictorul.

Dintre toate lucrările sale, Tudor Şerbănescu a preferat să trimită la New York un tablou intitulat „Ţăranul“: „Eu am ales lucrarea. Am considerat că ar trebui să fie ceva specific nouă, românilor. Lucrarea a fost expusă anul acesta, în perioada 20-23 septembrie, în galeria de artă Jadite din New York“.
Grafică şi literatură

Pictorul a stat opt ani pe meleaguri spaniole şi a revenit în România definitiv vara trecută. Continuă însă colaborările începute la Madrid şi a adus în România unele dintre proiectele demarate în Spania. „Din Madrid am început un proiect împreună cu un scriitor spaniol, Diego Lopez. I-am ilustrat cu grafică câteva poezii şi ne-am gândit să facem un proiect mai mare. Proiectul se cheamă «Poesia grafica». La ora actuală, 14 poeţi de naţionalităţi diferite, dintre care doi români, sunt implicaţi în acest proiect. Eu le-am ilustrat poeziile. Fiecare s-a prezentat cu cinci poezii, iar eu le-am ilustrat direct pe foaia unde este scrisă şi poezia. Ideea a fost ca desenul să completeze poezia, poezia să complete desenul. Fiecare poet va prezenta proiectul în ţara lui. Am avut o astfel de prezentare la Alexandria“, explică artistul.



„Artistul are nevoie de un impresar”

Tudor Şerbănescu vrea să rămână definitiv în România. Deşi consideră că, spre deosebire de Occident, în România artiştii nu fac parte dintr-o categorie favorizată şi condiţia artistului nu este una uşoară, vrea să continue să picteze în ţara lui. „Artiştii români nu sunt sprijiniţi. Ne lipseşte infrastructura sau ceea ce numim afară «negustorul de artă», persoana care se mişcă, se duce şi aranjează expoziţiile. Artistul trebuie să stea să picteze şi are nevoie de un impresar“, încheie pictorul.

Mai multe detalii...

STAN V. CRISTEA-”MARIN PREDA- PORTRET ÎNTRE OGLINZI”

Laborios, meticulos, răbdător şi exact, Stan V. Cristea dă la iveală o nouă carte – o contribuţie meritorie la cunoaşterea mai îndeaproape a omului şi scriitorului ivit în orizontul sărac al Teleormanului şi intrat definitiv în panteonul literelor româneşti: „Marin Preda. Portret între oglinzi”. Cercetătorul – îi putem spune aşa, dacă asta nu înseamnă prea puţin – nu doar „şterge colbul” de pe documentele din multele arhive între care a făcut naveta, ci şi „aburul” de pe oglinzile vremii, pentru a face cât mai clar cu putinţă chipul marelui scriitor. „Oglinzile” sunt foile matricole pe care le mai păstrează şcolile prin care a trecut Marin Preda, documentele militare, care consemnează prezenţa furierului miop, oamenii care i-au fost apropiaţi ori care l-au cunoscut, cărţile scrise despre viaţa şi opera prozatorului. Deşi, în principal se axează pe perioada „şcolarităţii” şi „anii serviciului militar”, Stan V. Cristea desprinde din „oglinzi”chipul „deplin” al scriitorului, începând din anii copilăriei până la controversata receptare de astăzi. În cele din urmă îl avem în faţa noastră, luminat din diverse unghiuri, pe omul care şi-a intuit devreme destinul scris în stele şi care şi-a jucat viaţa pe această miză, urmărindu-şi, cu înverşunare dureroasă uneori, „prada”, care i-a adus cununa de învingător. Îl urmărim pe Preda de la copilul sărman, care se ducea la şcoală cu un ghiozdan de pânză atâta vreme cât putea umbla desculţ, până la „domnul” care călătorea, între altele, la Paris, care era aşteptat cu mare interes de cititori, care a ajuns vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar care, pentru că era „incomod”, a fost şi „monitorizat” de Securitate, unul dintre turnătorii zeloşi fiind chiar prietenul lui, Ion Caraion.

Cu minuţiozitatea şi cu „vocaţia” pentru adevăr recunoscute, Stan V. Cristea lămureşte multe neclarităţi, corectează afirmaţii  nefondate sau insuficient documentate şi nu e lipsit de un anume – elegant – spirit polemic, atunci când vorbeşte despre cărţile celor care au scris, la rândul lor, despre Preda. Adesea, demonul iscodirii îl împinge la date suplimentare, specifice „pornirilor” sale exhaustive. De pildă, când menţionează vreun fost coleg de şcoală sau pe cineva care i-a stat în preajmă lui Preda, adaugă imediat câteva date despre acesta: s-a născut, a fost fiul lui, se ocupă cu…La scrierea acestei cărţi „au colaborat” deopotrivă istoricul literar, criticul literar, scriitorul, totul conducând la un stil propriu, limpede şi interesant, care întreţine curiozitatea cititorului.

Prin volumele sale de până acum, Stan V. Cristea aduce o contribuţie esenţială la luminarea istoriei culturale a acestui judeţ, în contrast cu sărăcia lui proverbială, indicând-o clar ca parte integrantă a culturii naţionale. Aşa cum s-a spus, Preda nu este al Teleormanului, ci al ţării, ca şi Eminescu, de fapt, despre a cărui trecere pe aceste meleaguri are un studiu fundamental. Aş îndrăzni să spun că, prin tot ce a făcut, Stan V. Cristea nu este doar un autor împătimit de „oglinzi”, ci o instituţie. Este motivul pentru care ar merita cu prisosinţă atenţia instituţiilor judeţene ( şi nu numai) cel puţin pentru sprijinul în documentarea şi în publicarea  scrierilor sale.

                                                               

                                                         

Mai multe detalii...

DESPRE „MAGIA NISIPURILOR”- Interviu cu scriitorul și jurnalistul Gheorghe Filip

-         Domnule Gheorghe Filip, cum se vede literatura astăzi?

-         Înainte de ’89 literatura reprezenta un refugiu şi, implicit, o revanşă. Exista cenzura, existau necruţătoarele oprelişti ideologice, scriitorul trebuia să facă un adevărat slalom printre aceste obstacole, iar cititorul căuta înfrigurat adevărurile de care avea nevoie. Astăzi, toate acestea au dispărut, fiecare are adevărul lui pe care îl poate rosti în gura mare, se poate scrie oricum, despre orice, numai că literatura „a căzut” într-un plan secund, dacă nu cumva şi mai jos de-atât. Scriitorul se trezeşte singur pe „corabia lui de flori”, iar cititorii au rămas pe ţărm, prinşi de preocupările şi grijile lor de fiecare zi. Şi-atunci, omul care scrie simte nevoia să facă ceva, care să şocheze pentru a atrage atenţia asupra lui. Am citit mai demult că un actor rus ajuns în America, tocmai pentru a fi luat în seamă, a fost coborât din avion gol-puşcă într-un fel de colivie zăbrelită. Scriitorul nostru „se dezbracă” şi el: din aceleaşi motive ( de disperare, cred eu) scrie cărţi nu vulgare, ci de-a dreptul porcoase, fapt care are, însă, efecte inverse.    Din păcate, literatura (îndeosebi cea pretins ştiinţifică) nu este benefică decât – paradoxal – pentru puşcăriaşi: le scurtează perioada de detenţie. Este nevoie – ca să fim în ton cu zicerile actuale – de o politică culturală corect gândită, coerentă şi responsabilă.

-         Recentele dvs. romane, „Crucea Sudului” şi „Fecioara de fier”, publicate într-un singur  volum, stau sub titlul generic „Magia nisipurilor”…

-         Aşa cum stă scris pe ultima copertă, „Magia nisipurilor” (nisipurile mişcătoare sau cele pe care se clădesc castele) cuprinde cinci romane: „Directorul de imagine”, „Vine preşedintele”, „Nepotul lui Mefisto” şi cele două din acest ultim volum.

-         Ce le uneşte?

-         Toate cinci vorbesc despre noua noastră societate de după 89. „Sunt cărţi ale tranziţiei, perioadă în care nerăbdarea timpului lucrează intens şi adesea dramatic asupra sufletelor şi a caracterelor. Trebuie să spun că toate se sprijină pe experienţa jurnalistului, care a cunoscut nemijlocit lumea despre care scrie. Asta nu înseamnă că sunt nişte „fotografii” ale realităţii, în care cititorul poate descoperi peisaje familiare sau oameni pe care i-a întâlnit sau despre care a auzit în lumea politică. Pare simplu, dar nu e deloc uşor să scrii despre o lume în mişcare, într-o continuă vânzoleală, care tălăzuieşte spre ceva, nealegând din acest nebulos ceva decât o bună stare materială, realizabilă, aproape exclusiv prin politică. S-a şi spus că, la noi cea mai bună afacere este politica.

-         Unde poate fi găsită această carte?

-         Aici e o problemă. Circulaţia cărţii s-a scurtcircuitat. Fiecare editură are propria-i reţea de difuzare, despre care autorul nu ştie însă mare lucru. Adesea şi preţul e prohibitiv. Oricum, în Alexandria câteva chioşcuri de ziare au la vânzare câte un exemplar.

-         Următoarea carte?

-         Următoarea va fi, probabil, la anul – o carte de proză scurtă de data aceasta, cu personaje care trăiesc în vis ceea ce nu pot împlini în realitate. Într-un anume fel, şi ele sunt atrase de această „magie a nisipurilor”.

-         Vă mulţumesc.

  

 

 

Mai multe detalii...

Sabina Fati- SINGURĂ PE DRUMUL MĂTĂSII

 Sabina Fati spulberă mitul fragilităţii femeii, dovedind că „prototipul îngerilor din senin” poate trece, cu inteligenţă şi tenacitate peste obstacole, care şi unor „cavaleri ai riscului” li s-ar părea insurmontabile. Jurnalista pare  „să fi pariat” cu Jules Verne că şi ea poate face „ocolul pământului în 80 de zile”, pentru că atât durează călătoria ei de-a lungul vechiului Drum al Mătăsii. Cartea sa, apărută la Humanitas, ar putea fi privită ca nişte note ori ca un jurnal, dar este mai mult de-atât.

Sabina Fati nu are uimirea călătorului de altădată şi nici nu e ispitită să compare în vreun fel lucrurile pe care le vede în trecerea sa prin „inima lumii”, cum e denumită Asia Centrală, cu cele de-acasă. Odată cu cei 15.000 de kilometri, ea străbate 2.500 de ani de istorie, o istorie despre care mulţi dintre noi mai ştiu câte ceva din anii de şcoală ori acum, din ştirile, puţine şi zgârcite, care ne parvin pe diverse canale. În totului tot, „Singură pe Drumul Mătăsii” este o fascinantă lecţie de istorie. Strădania autoarei este de a înţelege, odată cu cititorul, care o însoţeşte cu justificată curiozitate în această călătorie, destinul ţărilor înviorate altădată de gloriosul „fluviu al mărfurilor”, care „izvora” din China şi ajungea până pe ţărmurile Pontului Euxin. Sabina Fati străbate, cu cele două rucsacuri ale ei şi cu multele informaţii culese cu grijă înainte, China, Kârgâstan, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran, Azerbaidjan, Georgia, Turcia, până în Balcani.

În fiecare ţară stă de vorbă cu ziarişti, universitari, oameni de afaceri, demnitari, încercând să desluşească prezentul şi evoluţia acestor state, cărora un nou Drum al Mătăsii , trasat de China şi urmărit de Rusia, le-ar putea aduce oarecum un destin comun.

E o lume fabuloasă, complexă, care îşi visează un loc sigur şi stabil în încâlcitul „nod gordian” al relaţiilor internaţionale de astăzi. Sunt ţări în care trecutul, glorios sau modest, se amestecă cu prezentul, în care obiceiurile vechi se confruntă cu tendinţele de înnoire, în care modernizarea este adesea rezultatul unor ambiţii megalomanice, sunt ţări în care regimurile totalitare se învăluie uneori în simulacre democratice, sunt ţări care îşi caută identitatea sau visează, ca Turcia şi Iranul, la imperiile de odinioară.

Jurnalul de călătorie sau „romanul picaresc” al Sabinei Fati îl ajută pe cititor să înţeleagă mai bine lumea de astăzi, în care bătălia se poartă în plan economic, pe resurse energetice, vechile orgolii dominatoare având şi ele un rol important. Drumul Mătăsii, spune autoarea, ar putea duce în cele din urmă la o nouă ordine mondială. Oricum, de la Sabina Fati pricepem mai multe lucruri decât de la scorţoşii geopoliticieni…

                                                                         

Mai multe detalii...

SEMNAL EDITORIAL ”Magia nisipurilor” de Gheorghe Filip

”Magia nisipurilor” este cea mai recentă carte a scriitorului și jurnalistului teleormănean Gheorghe Filip.

”Crucea sudului” și ”Fecioara de fier” încheie un ciclu început cu ”Directorul de imagine” și continuat cu ” Vine președintele” și ” Nepotul lui Mefisto”. Toate aceste romane, apărute după 1989 sunt cărți ale tranziției, perioadă în care ”nerăbdarea timpului” lucrează intens și adesea dramatic asupra sufletelor și a caracterelor. Sunt ani de acomodare la timpuri noi, la un nou mod de viață, de asumare a unei libertăți  insuficient sau greșit înțelese, ani în care cele mai ”îndrăznețe” visuri par îngăduite și posibile. Prins în iureșul schimbărilor, încercând să țină pasul cu ele, să și le aservească, să le-o ia înainte, ”omul nou” al acestor vremuri este unul derutat, confuz, dar orgolios, vesel și senin în aparență, trist și de compătimit în fond.

De la jurnalistul , care a trăit în miezul acestui ”ev aprins”, autorul a împrumutat doar substanța, atmosfera. Restul este ficțiune, așa încât orice încercare de a găsi corespondențe în realitate este lipsită de sens.  Tot acest ciclu romanesc ar putea sta sub titlul de acum -”Magia nisipurilor”.

Gheorghe Filip este   poet, prozator, publicist şi jurnalist. Născut la 23, februarie 1945 în comuna Dumbrava, județul Prahova, este licenţiat al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti.

A funcţionat ca profesor de limba franceză în Alexandria, iar din anul 1969 a fost redactor la ziarul „Teleormanul”. Din decembrie 1989 până în 2003 a fost redactor şef al ziarului „Teleormanul”, redactor şef al revistei „Caligraf” şi director al editurii „Teleormanul liber”. A fost moderator la postul local de televiziune Media Sud şi colaborator la ziarul „Mara”. În prezent este colaborator la ziarul online „Teleorman 24”.

A debutat publicistic în ziarul „Teleormanul”, colaborând apoi cu versuri, proză, note, articole, reportaje şi interviuri în „Teleormanul”, „Azi”, „Moromeţii”; „Caligraf” „Placebo”, „Meandre”, „Sud”, „Saeculum”, „România literară”, „Familia”, „Argeş”, „Ramuri” etc. A coordonat revistele „Azi” şi „Moromeţii”, a condus cenaclul „Gala Galaction”.A primit premiul revistei „România literară”, la prima ediţie a Concursului Naţional de proză scurtă „Marin Preda”, şi premiul pentru proză „Marin Preda”, al Inspectoratului pentru Cultură, al judeţului Teleorman. În 2006 a fost laureat al premiului „Oscar pentru Excelenţă”.

Gheorghe Filip este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Opera literară  a scriitorului teleormănean cuprinde proză scurtă („Nevoia de amintiri” – volum de debut, „Cămaşa de duminică”), romanele  „Între două lumi”, „Castelul cu ferestre galbene”, „Directorul de imagine”, „Vine preşedintele”, „Muzeul viu”,„Nepotul lui Mefisto”, parodii „Vremea parodiilor”, eseu despre lumea lui Caragiale „Cavalerii comicei figuri”

 

 

 

 

 

 

 

Mai multe detalii...
Subscribe to this RSS feed