Menu
No title

                               

Inscriptii pe faţa zilei

Inscriptii pe faţa zilei (137)

Inscripții pe fața zilei

 CA  LA  „REVULUŢIE”

 Alegerile ne-au lăsat aşa cum ne-au găsit. Pe alegători – fără aşteptări, fără speranţă, pe politicieni – la fel de vicleni şi de demagogi. Ruptura dintre cele două părţi pare definitivă: unii rămân mereu cu grijile şi cu nesiguranţa, alţii cu satisfacţia că au obţinut încă patru ani pentru rezolvarea propriilor interese. Politicienii au toate motivele să se bucure. Prin mecanismele pe care le-au creat – maşinăriile de vot şi înţelegerile dintre partide – ei au deturnat democraţia: nu poporul, ci ei îşi impun punctul de vedere. Pentru ei votul nu este decât un pretext, o justificare, un scut în spatele căruia îşi pot îngădui orice.

Încet, încet alegerile par să îşi piardă importanţa şi să semene tot mai mult cu un festival, care se desfăşoară, în virtutea inerţiei, din patru în patru ani. Sau cu „revuluţia” lui Caragiale. E ca şi cum Leonida de astăzi îi spune consoartei: Îmbracă-te degrab Miţule şi hai şi noi pe la votare!

 

 BUCUREŞTIUL,  CA  UN  PAŞALÂC

 De multă vreme, chiar dinainte de ‚89, bucureştenii îndeosebi au privit cu ironie spre Teleorman ( deşi mulţi dintre conjudeţenii noştri deveniseră bucureşteni cu acte-n regulă). I-am auzit pe unii spunându-i în derâdere Telemormanul. Situaţia nu s-a schimbat nici după revoluţie, judeţul rămânând o ţintă predilectă, mai ales că aici „s-a întâmplat” să se înroleze disciplinat către secţiile de votare şi morţii. De astfel de întâmplări pare să nu fi fost străin Liviu Dragnea, care pentru „zelul” său electoral s-a şi ales cu o condamnare. Cert este că Dragnea a făcut din PSD partidul dominant în judeţ, care s-a colorat în roşu. Şi aşa a rămas.

Am crezut că, odată plecat la Bucureşti liderul de astăzi al PSD nu va mai avea acelaşi succes. Că în Capitală se va mişca printre altfel de oameni, mai cultivaţi şi mai isteţi decât cei din Teleorman şi că, din cauza asta, experienţa sa politico-electorală nu va putea fi aplicată „întomnai” la Bucureşti şi cu atât mai mult la nivel naţional. Şi iată că, la prima confruntare cu agerii alegători bucureşteni, Capitala devine dintr-odată mai roşie decât Teleormanul: PSD a luat întregul pot – şi primăria generală, şi primăriile de sector. Practic, se poate spune că Bucureştiul a fost transformat în…paşalâc: pe toate uşile primăriilor sale se vântură numai şalvari şi fesuri pesediste.

Aşa încât, bucureştenii nu mai au nici un motiv de…superioritate. Vechiul slogan de la începutul revoluţiei şi-a găsit o nouă formulare, chiar dacă nu mai rimează: azi în Teleorman, mâine-n toată ţara!

 

                       ŢÂNŢARIADA

 

Noul primar general al Capitalei îşi începe mandatul în forţă. Adică, se ocupă de „cea mai arzătoare cestiune la ordinea zilei”. Care nu este corupţia, nu este circulaţia, nu este nici măcar apa caldă. Ci…ţânţarii. Fortăreţele acestea zburătoare, ca un roi de drone, care au năvălit asupra bieţilor bucureşteni. Şi care, ca nişte „bampiri” ce sunt, se apucă fără ruşine „să sugă sângele poporului”. Al poporului, care le e drag politicienilor ca sarea din bucate şi pe care PSD e hotărât să-l apere cu unghiile şi cu dinţii. Mai mult, zice doamna primar, care nu se pierde cu firea în faţa acestui afront, neobrăzaţii „îi pişcă” pe copii prin parcuri. Tu îţi trimiţi copilul să se joace şi el se întoarce plin de pişcături! Această stare de lucruri e clar că nu mai poate continua. Până când copilul român să fie victima acestor nemernice insecte? De ce nici un alt primar nu s-a gândit până acum să termine odată pentru totdeauna cu această ţânţărime?

Cu doamna, însă, nu le merge. În curând, Capitala roşie va deveni un oraş liber de ţânţari!

   SĂ  FI  FOST  BLAT?

 M-am întâlnit zilele trecute cu un liberal necăjit. Omul parcă nu-şi revenise din „pumnii” alegerilor. Se străduia să găsească nişte explicaţii şi nu le găsea. Aţi avut candidaţi slabi? Aţi fost inactivi, nu aţi bătut judeţul, n-aţi stat de vorbă cu oamenii? Că pe lauri nu vă puteaţi culca, pentru că nu-i aveaţi. Şi-atunci ce s-a întâmplat? am încercat să-l ajut. Nu ştiu, zice omul dezolat. Pentru că nu ne-a lipsit nimic. Dar, să pierzi şi în faţa unui măturător? Cum adică? Da, un măturător a fost preferat unui om de-al nostru. Poate omul dumneavoastră nu ştia să dea cu mătura? Nu râdeţi, chiar aşa a fost. Şi chiar nu aveţi nici o idee despre ce s-a întâmplat? Ba, îmi trece ceva prin cap. Ce ? Că n-a fost deloc o întâmplare. Că pur şi simplu aşa s-a vrut!

Mirat şi eu mă opresc aici şi las comentariile pe seama dumneavoastră.

 VICTORIA  POLITICIENILOR

 Unii zic că franţuzoaica Clotilde pare să se fi născut în Ferentari. Pentru că doamna contestă rezultatul alegerilor. Dar nu e singura. Nişte televiziuni spun că s-ar putea să avem proteste de stradă. Care, dacă vor fi, nu vor avea nici un efect. Este ca vitejia din urma războiului. Protestul trebuia să fi fost la urne. Şi cum n-a fost, s-ar putea să se fi produs o mare tristeţe: să ne fi întors la resemnarea de altădată, lucru vădit la Bucureşti, unde cei mai mulţi alegători au preferat să stea acasă. Probabil ştiau că nu pot înfrânge…maşinăria? Că votul lor nu ( mai) contează? E limpede că „războiul” de peste un sfert de veac a fost câştigat de politicieni. Prin  tenacitate, abilitate, minciună, nesfârşită bălăcăreală, nepăsare.

Aşa că, de la madame Clotilde am putea învăţa câte ceva.

 

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

 DE  LA  COMIC  ŞI  ABSURD,  LA  TRAGIC

 O vorbă a fostului preşedinte Constantinescu suna aproximativ astfel: ca să urcăm, trebuie mai întâi să trecem prin vale. După revoluţie am crezut că adevărul va pluti la suprafaţă, că binele va veni de la sine şi că abia acum vor evada din vechea promisiune „înaltele culmi ale progresului”. Dar, fostul preşedinte intuise pesemne dificultăţile şi de aceea vorbea despre „necesara” vale, ca un fel de vale a plângerii. Noi credeam că s-a terminat cu minciuna, cu amăgirile şi că vom intra în normalitatea după care am tânjit. De atunci, însă, ne tot chinuim să găsim poteca urcătoare şi, cu cât ne înverşunăm, cu atât ne afundăm în smârcuri şi grohotişuri. Am lăsat în urmă comicul lui Caragiale, absurdul lui Ionescu şi ne îndreptăm spre tragic şi spre…S.F.

Hexi Pharma e un fel de „roman total”, agrementat cu de toate, în care mişună personaje din medii diferite: afacerişti, politicieni, oameni ai serviciilor, medici etc. E o „carte” neterminată. „Citim” şi ne minunăm, şi cu cât înaintăm în „lectură”, cu atât nu înţelegem mai nimic. Ştim extrem de puţine lucruri: că o firmă a obţinut – cum? - nişte contracte, că a umplut spitalele cu dezinfectanţi diluaţi, că, datorită acestui lucru, au murit nişte oameni…Nu ştim cine a facilitat acele contracte, cine a girat acei diluanţi, de ce afacerea n-a fost stopată de la început, cine erau cei implicaţi, cine şi câtă şpagă a luat…Mai ştim că a avut loc un „accident” în care a murit patronul firmei. Nu ştim, însă, dacă maşina cu pricina a fost pe drumul acela, dacă n-a fost cine a adus-o acolo, ce farfurie zburătoare, nu ştim dacă mortul era patronul sau altcineva, dacă n-a fost decât o macabră înscenare, o sfidare a omului de bun-simţ…Comunicatele, care ar fi trebuit să facă lumină nu vin ( sau dacă vin nu lămuresc nimic) şi în locul lor se prăvăleşte o avalanşă de supoziţii, care desfigurează adevărul ca pe cadavrul acela. „Citim” şi ne afundăm într-o şaradă aiuritoare născocită de un autor extrem de abil şi de puternic. Şi ne cuprinde frica. Cine e, de fapt, autorul? Cine creează ceaţa asta densă prin care orbecăim? De ce SRI e un serviciu care lucrează în gol? De ce informările sale nu au fost luate în seamă şi nu au avut consecinţe imediate? Cine şi cum ar putea plăti moartea nevinovaţilor din spitalele…infectate?

În cazul Hexi Pharma se vor face nişte arestări, care au început deja. Vor fi puşi la popreală autorii sau doar nişte executanţi? Se va opri afacerea dezinfectanţilor, dar suntem convinşi că nu există altele „în funcţiune” ori că nu sunt altele, care stau să înceapă? Câţi nevinovaţi „trebuie” să moară şi „ofranda” lor pe altarul cui se aduce? Şi de ce? Hexi Pharma e doar un buboi, care s-a spart.Câte altele vor mai fi fiind, totuşi? Se pare că ţara e plină de „bube, mucegaiuri şi noroi”. Vom scăpa vreodată de ele? Pentru că sunt ca balaurul din poveste, căruia, dacă îi retezi un cap, cresc în locul lui alte şapte capete. De unde are răul atâta forţă de regenerare? Dar, pesemne că acesta ne e datul: din buboi în buboi, înainte spre progres şi civilizaţie!

Norocul nostru este Iohannis. Imperturbabilul preşedinte, care are vocaţia îngrijorării, anunţă incolor şi… diluat  nişte măsuri, care ar fi trebuit demult luate. Dar, suntem viteji în urma războiului. Şi ceaţa e mai deasă ca la Podul Înalt!

 

VENERABILII NOŞTRI „EROI”

 

Ziceam mai deunăzi că nu ne mai miră nimic. Şi cum să ne mire, când puşcăriaşii sunt ţinuţi la mare cinste. Ei se îngrijesc de destinele noastre, ei hotărăsc ce e rău şi ce e bine, ei dau directive, ei se plimbă prin ţară şi culeg aplauze, ei conduc partide, ei candidează la primării, ei sunt venerabilii noştri „eroi-civilizatori”. Când sunt la puşcărie au doar la început un şoc, se îmbolnăvesc subit, merg în cârje, în scaunul cu rotile, dar îşi revin repede. Şi se pun pe treabă. Îşi dau de-acolo cu părerea despre tot ce se întâmplă”afară”, condamnă, dau soluţii şi când nu sunt pe reţelele de socializare, se apucă de scris. Scriu cărţi care nouă ne sunt folositoare, ne deschid noi orizonturi. Puşcăria nu mai e un bau-bau, o sperietoare, nu-ţi anulează drepturile de cetăţean liber şi onest, nu te scoate din viaţa publică. În ultimă instanţă nu e decât o vacanţă, un timp necesar de odihnă, de refacere a forţelor. Un fel de cantonament, pe care îl petrec sportivii înaintea unor confruntări.

Aşa încât, cei care au comis infracţiuni n-ar trebui să se teamă de puşcărie. A spus-o deja un om, care are această experienţă – Miron Mitrea: în puşcărie nu e bine, dar nu e nici rău. Aşa că, lăsaţi spaimele şi vedeţi-vă liniştiţi de treburile voastre…Ne aflăm, doar, în epoca neruşinării!

  DOPAJ…ÎN  MASĂ

 În sfârşit, ne civilizăm şi noi! Până când era să n-avem şi noi „faliţii noştri”? Dacă dopajul ajută performanţa, atunci să ne dopăm şi noi. Şi s-au dopat. Şi marele boxeur Lucian Bute, şi niscai atleţi, şi întregul lot de canotaj…E drept că ei n-au celebritatea unui Rafael Nadal sau a Mariei Şarapova, dar în lumea sportivă se vorbeşte şi despre ei. Au ajuns şi ei cineva, sunt luaţi în seamă de agenţiile de ştiri, de presa străină…

Dacă ne gândim bine, noi toţi suntem un popor de dopaţi. Mai ales într-o perioadă ca aceasta suntem dopaţi cu meldonium ori cu alte substanţe, care ne cresc adrenalina şi ne fac să vedem viitorul în roz-bombon. Suntem serviţi prompt cu o prăpădenie de portrete frumos colorate, lipite pe vitrinele magazinelor, pe garduri, prin pieţe, de pretutindeni te priveşte galeş cineva,îţi zâmbeşte dulce cineva. Lor li se adaugă o ploaie de fluturaşi, coloraţi şi ei, care aterizează în cutiile poştale, pe holuri, în pragul uşii. Şi dacă citeşti, te apucă fandacsia: pensii cum n-ai visat, salarii cum nu-ţi poţi imagina, servicii ireproşabile, autostrăzi, gaze, canalizare, transparenţă, corectitudine, cinste cât cuprinde. Toate rotunjesc imaginea unui paradis în care nimeni n-o să aibă parte de „durere, întristare sau suspin”. Şi nu îndeamnă asta la performanţă? La performanţa de a înghiţi toate aceste gogoşi, de a crede fără să te îndoieşti, de a te preda unor iluzii, care te-au lăsat mereu la fel de sărac şi de neajutorat…

                                                                             

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

TĂRÂMUL – POVEŞTILOR

 Teleormanul a fost şi a rămas un tărâm al promisiunilor. Un tărâm de…poveste. De parcă oamenii de-aici ar fi nişte visători, nişte inşi cu capul în nori, care nu cer niciodată socoteală celor care îi fac să viseze.

O primă promisiune – asta se întâmpla înainte de ‚89- a fost hidrocentrala de la Seaca. Doi şefi de stat – Ceauşescu şi Jivkov – s-au întâlnit acolo şi, fiecare cu canciogul lui, au pus cap şi începătură lucrărilor. A existat şi o organizare de şantier, s-au adus numeroase barăci metalice pentru „războiul”, care trebuia să înceapă. Dar, vremurile s-au tulburat, cei doi şefi de stat au ieşit din istorie şi, după ‚89, prin grija unor gospodari, au dispărut şi barăcile.

Mai încoace, când democraţia s-a umplut de vânătăile şi cucuiele promisiunilor, a mai existat o idee de hidrocentrală. Dar, pentru că la Seaca aerul era infestat ideologic, a fost ales alt loc: la Islaz. Localitate cu rezonanţă istorică, unde a fost citită vestita Proclamaţie de la l848. Lumina revoluţiei de-atunci  devenea acum concreta Dar, ghinion!, vorba lui Iohannis, Teleormanul n-a avut nici de data asta noroc. De-a curmezişul acestei mari promisiuni s-au aşezat nişte becaţe, cocostârci sau sticleţi, oricum nişte păsăruici albastre al căror habitat nu putea fi deranjat. Aşa că, hidrocentrala de la Izlaz a sucombat şi ea în acelaşi stadiu larvar de promisiune.

Şi mai încoace, unul dintre „cei mai iubiţi fii” ai judeţului a avut o idee strălucită: o autostradă, care să lege Alexandria de Bucureşti şi să se piardă apoi spre Craiova Olguţei. Dar, ghinionul a făcut să rămânem şi fără această „cale bătută”, pe care ar fi tropăit armiile de investitori.

A mai fost moda parcurilor industriale. Şi cum Teleormanul nu putea să nu ţină pasul cu moda, s-a născut şi aici acest vis. Locul – Tr.Măgurele, într-o vreme un fel de capitală neoficială a judeţului. Ruinelor castrului roman de-aici le-ar fi răspuns peste timp această fortăreaţă industrială. Se şi împrejmuise terenul, dar împrejmuirea a avut aceeaşi soartă ca barăcile de la Seaca. Pentru că noi visăm, nu împlinim, noi promitem, nu facem. Singura realizare – exceptând groapa de gunoi de la Mavrodin – este bacul de la Tr.Măgurele. S-a spus atunci că podul acesta plutitor va înviora economic cele două maluri ale Dunării. Aţi văzut vreo înviorare la Tr.Măgurele? S-a umplut oraşul de kapia şi castraveţii bulgarilor? Nici nu se mai ştie, de fapt, de acest bac. O mai pluti? O fi bântuind pe Dunăre ca o corabie-fantomă? L-or fi sechestrat…piraţii?

Dar, promisiunile vin şi trec şi Teleormanul rămâne. Neschimbat. Mai răsare pe ici, colo câte o vilă, mai  face câte cineva rost de un parc de vânătoare, se mai deschid nişte conturi prin Cipru, Caiman ori Panama. Pentru cei sărmani înfloresc numai speranţele. Ca frunzele lui Topârceanu: „Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre”.

 

        „AMINTIRI  DESPRE  VIITOR”

 

Şi totuşi, Teleormanul s-a ales cu ceva. „Cel mai iubit fiu” al său, spirit vizionar, futurolog prin vocaţie, probabil după multe nopţi de grijă şi nesomn, a alcătuit o „Strategie de dezvoltare” a judeţului pe termen mai…lunguţ. „Fiul” a plecat, dar a lăsat moştenire „urmaşilor urmaşilor” lui această carte, nu de învăţătură, ci de tălmăcit vise. Urmaşii, care erau scutiţi astfel să gândească, n-aveau decât să împlinească acele vise colorate. Dar, fie că nu le aveau cu cititul, fie că s-au speriat de proporţiile visării ori le-au considerat nişte nimicuri – poveşti de adormit copiii, nu şi-au dat nici o osteneală. Aşa încât, această culegere de „practici magice” va rămâne în istoria Deliormanului ca o carte celebră la vremea ei – „Amintiri despre viitor”.

Fapta „fiului” s-a dovedit, însă molipsitoare, pentru că de-atunci mulţi edili au trudit la strategii asemănătoare  pentru localităţile lor. Mai mult, unii au năzuit şi ei să-şi vâre căpşorul în aura gloriei şi să încremenească astfel în istorie. Primarul Alexandriei, de pildă, şi-a amintit că, pe timpul când era „republică”, oraşul s-a condus după legi proprii, adunate într-un „cod” numit Ekstrukţie”. Aşa că s-a gândit să reînnoade tradiţia şi a scos şi domnia sa o culegere de legi, care să pună ordine şi lumină în viaţa alexăndrenilor, într-un cuvânt să-i civilizeze. ( Probabil auzise şi despre acei eroi-civilizatori din mitologie!). Lucrurile erau riguroase şi mergeau la detaliu: de pildă, era prevăzut unghiul, pe care îl putea descrie un leagăn, în aşa fel încât să nu producă nici o vătămare copilului. S-au editat vreo 20.000 de exemplare ( fericit cine le-a tipărit!) şi fiecare alexăndrean şi-a primit „legile” acasă.

Aţi mai auzit ceva de ele? Au avut ele vreun… chichirez? Au schimbat ele ceva… în civilizaţia străzii? Nu. Dar viitorimea le va răsfoi şi se va minuna de atâta grijă… meticuloasă!

 

DE  CE  SĂ  FACI  AZI  CE POŢI LĂSA PE MÂINE

                                   
Un candidat de nu ştiu unde vorbea, pe o televiziune naţională, despre intenţia lui de a-şi ferici concetăţenii cu un parc industrial. Şi iată cum redescoperim trecutul. Se poartă moda retro! Sau campaniile se desfăşoară ca la loz în plic: mai trage o dată!

Edilul Alexandriei, candidat acum, revine şi domnia sa la…pantalonii evazaţi. Adică, la parcul industrial, pe care l-a mai avut într-un program electoral, dar nu l-a făcut. Nici măcar n-a împrejmuit locul, ca la Tr.Măgurele. O să-l facă acum? L-a gândit mai bine de data asta? A făcut deja nişte demersuri pregătitoare? Numai Dumnezeu ştie!. Ca totdeauna, însă, alexăndrenii au dreptul la speranţă. Dacă ar fi avut bani câte speranţe au nutrit, Alexandria ar fi fost azi un oraş prosper. Dar, ei au avut…de doi bani speranţă. Pentru că aici ( şi nu numai aici) vorbele înţelepte funcţionează pe dos: de ce să faci azi ce poţi lăsa pe mâine!

    După atâtea „palabras”, după atâta medievală încremenire, mai crede cineva că s-ar putea schimba ceva? Că aceşti „doritori de bine” vor deveni brusc responsabili? Că vor abandona jucărelele şi panseluţele şi se vor apuca de lucruri serioase, de anvergură? Nu mai ştiu cine zicea: nebun cine te-o crede! 

                                                                     

 

 

 

 

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

          PE  UNDE  O  FI  DUDUIND  ECONOMIA?

 

Potrivit Eurostat, în primul trimestru al acestui an România are cea mai mare creştere economică din U.E. Iată o veste, care stârneşte în noi o sumedenie de  semne de mirare şi de întrebare.

Poate n-ar trebui să ne mirăm, totuşi, pentru că de o bună bucată de vreme economia românească pare să se fi îndopat cu meldonium ori cu alte energizante, fiindcă aleargă atât de repede, încât noi rămânem mereu în urmă. Doar ne uităm lung după ea, ca „proştii” lui Rebreanu după tren. Dacă ne gândim bine, economia a început să duduie de pe vremea lui Tăriceanu, i-au sfârâit călcâiele şi pe timpul lui Ponta şi nu se lasă nici acum, în mandatul tehnocratului Cioloş.

Ciudăţenia este că această necontenită duduială n-are nici o legătură cu noi, nu ne atinge în nici un fel. Noi suntem ca Midilul lui Caragiale, în a cărui gară nu opreşte acceleratul. Unde s-o fi ducând această creştere? Ce ţinuturi sărmane va fi făcând ea să înflorească? În ce buzunare s-o revărsa ea, de vreme ce prin ale amărâtului de rând fluieră fără încetare vântul? Parafrazându-l pe Caragiale, am zice: domnule, să fie creştere, dar să ştim şi noi! Dar, nouă nu ni se întâmplă nimic. Ne lasă aşa cum ne găseşte: sărmani şi înglodaţi în nevoi. Aşa încât, creşterea asta seamănă mi degrabă cu „icoana stelei ce-a murit” a lui Eminescu, aceea care „încet pe cer se suie”, dar noi…”o vedem şi nu e”!

 

                      CUM  SE  MINTE

 

Îmi zice un amic: domnule, ştii care este diferenţa dintre PSD şi PNL? De doctrină, zic eu, unul e de stânga, celălalt de dreapta…Ei, aş, „c-eşti copil?” râde amicul. Doctrinele s-au amestecat de mult, nu mai au nici o relevanţă. Stânga e condusă de oameni de dreapta, care practică populismul, iar dreapta de azi habar n-are de propriile-i tradiţii. Şi-atunci? întreb eu nedumerit. Diferenţa e, zice el, că PSD a învăţat perfect psihologia mulţimii. Adică? Adică ştie ce aşteptări are norodul, dar ştie la fel de bine că el nu poate şi nici nu e interesat să răspundă acestor aşteptări. Şi de-aici, politica lui, care are doi stâlpi de susţinere: minciuna şi promisiunea. Politica bomboanei înfipte-n băţ. PSD, însă, minte convingător şi promite solemn. Şi ca să fie credibil, mai aruncă din când în când câte o firimitură, cum ar fi o creştere nesemnificativă a pensiilor ori salariilor. PSD mimează, e un bun actor de pantomimă.

Bine, zic eu, dar lucrurile astea nu sunt şi la îndemâna liberalilor? Păi nu sunt, zice amicul, pentru că liberalii au pierdut startul. Ei au crezut, după revoluţie, că norodul s-a săturat de stânga şi se va arunca în braţele dreptei. Ei au neglijat câteva lucruri: că mentalităţile se  schimbă foarte greu, că nu toată lumea va prinde un loc în „trenul schimbărilor”, că duduiala economiei nu are consecinţe imediate. Când au priceput lucrurile astea, a fost prea târziu pentru ei. De aceea , mint şi promit şi ei, dar fără convingere. Sunt derutaţi. Şi în loc să-şi găsească un drum propriu, stăruie în a demonta minciunile PSD. Bun, zic iritat, dar între ele două rămâne, totuşi, norodul. Norodul, răspunde amicul, face şi el ce a fost învăţat: aşteaptă şi speră. Şi când se va termina cu asta? Când norodul nu va mai da izmene pe călător. Când va înţelege că trebuie să aştepte de la el însuşi, nu de la alţii. Că schimbările de la el trebuie să pornească. Restul e…literatură.

 

            LOCOMOTIVE … FĂRĂ  ABURI

 

 Dar, partidele - mă agăţ şi eu de o speranţă – aveau nişte conducători-locomotivă. Cei care le conduc acum nu sunt şi ei nişte locomotive? Măcar cu aburi, nu? Nu. Locomotivele au devenit deja istorie. Astăzi, conducătorii sunt ei la remorca partidelor. PNL are doi preşedinţi, fapt care arată că fuziunea dintre PNL şi PDL încă nu s-a produs şi că cele două „săbii” nu stau comod în aceeaşi teacă. Şi-apoi, Gorghiu şi Blaga nu sunt nici măcar nişte controlori de bilete, darămite să mai şi tragă după ei partidul. La PSD, Dragnea mimează rolul celui care loveşte roţile cu barosul, ca să verifice, chipurile, dacă trenul e în regulă. El e, de fapt, vagonul agăţat, ca o greutate în plus, la coada trenului, pe care mai mult îl frânează, decât îl împinge. El este cel împins. Dar, Băsescu? Băsescu, zice amicul, s-a agăţat şi el de un trenuleţ, sperând că va face din el cel puţin un rapid. Dar, locomotiva Băsescu nu mai scoate nici măcar aburi. Fostul preşedinte se contrazice flagrant. De pildă, când face bilanţul prezidenţialităţii sale înfăţişează ca pe o mare izbândă independenţa Justiţiei. Ca politician, a devenit acum unul dintre criticii vehemenţi ai Justiţiei. Când să-l crezi?

Aşa că, mă priveşte grav amicul, vremea locomotivelor a trecut. Poate şi asta e o cauză a slăbirii partidelor, a derutei lor, a pierderii de viteză şi de credibilitate. A învins mediocritatea. Avem politică, dar ne lipsesc oamenii politici. Noi avem doar o colcăială de politicieni…

 

         ÎNCREDEREA  ÎN … NIMIC

 

„S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri…” E o linişte în această campanie electorală de-ţi ţiuie urechile, monşer! Nu tu mici, nu tu bere, nu tu drăcovenii agăţate în stâlpi, portrete care să zâmbească de pretutindeni, maşini care să împartă sacoşe…Unde sunt alaiurile de pe străzi, de pe uliţe, adunările cu „muzici, chiote şi tămbălău”, ţipetele în microfoane, grindina de aplauze, acel huo prelung prăvălit asupra adversarilor? Zice-se că  zeloşii candidaţi ar bântui, totuşi, ca nişte stafii pe străzi, prin cartiere, pe potecuţe şi că şi-ar recita „poezia” celor dispuşi să asculte. Sunt ca nişte muzicanţi ambulanţi, care fac popas pe ici, colo, se apucă să-şi orăcăie „melodia” şi întind mâna după promisiunile că vor fi votaţi. Doar că nu zic „ajuta-v-ar Dumnezeu!” Jalnică imagine. Şi nici nu mai ştiu ( nici n-are importanţă, de altfel) ce să promită. Ce să promiţi, când în jur zornăie cătuşele, când ţara geme de mizerii, de furăciunile, care nu mai contenesc? De aceea s-au şi amestecat toate, condamnaţii zburdă şi pozează în îngeri, puşcăriabilii vor să fie primari, candidaţii visează urât, spitalele vuiesc, preşedintele sapă puţuri, datornicii dau băncilor cheia caselor pe care nu le mai pot plăti, Ponta umblă pe la DNA, Dragnea face pe niznaiul, Zgonea se hlizeşte cu ambasadorul american, ai noştri ca brazii n-au nici o sfială să vrea mandate noi cu promisiuni vechi. Un candidat dintr-un oraş avea ca slogan „şcoala, strada şi spitalul”, pe care îl are probabil şi în campania asta şi pe care l-a preluat, ca infailibil, un candidat la primăria Capitalei. Într-un alt oraş, alt candidat scoate copiuţa din buzunar şi promite lucrurile din alte campanii – pasaj şi parcări subterane, parc industrial…Asta înseamnă că promisiunile cu se îndeplinesc niciodată, că sunt etern valabile, că noi continuăm, totuşi, să credem în ele, în această inerţie, în această facere de nimic, în această încremenire. Câtă deşertăciune! 

 

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

                ISPITITORUL  „PRAF  ALB”

 

A început „epoca visării…” Oameni iscusiţi ne pun sub nas miraculosul „praf alb” şi noi îl prizăm însetaţi, ca pe un „leac de frică”. Ştim că vom avea astfel acel „covor fermecat”, care ne va ajuta să evadăm din cenuşiul vieţii de fiecare zi, aceea care ne macină cu grijile ei interminabile şi care ne presară spini pe toate cărările, care ne-ar fi putut scoate la „loc luminat”. Ca de fiecare dată vom visa frumos. Îi vom privi cu încredere şi cu un soi de recunoştinţă pe aceşti „oameni iscusiţi”, care catadicsesc să coboare din sfera lor înaltă în praful uliţelor noastre şi vom păşi în urma lor în lumea pe care o jinduim şi pe care ei, în mărinimia lor, ne-o dezvăluie din patru în patru ani.

Ce minuni vom vedea de data asta? Greu de spus, mai ales că imaginaţia acestor „iscusiţi” are şi ea nişte limite. Or fi obosit şi ei de câte vor fi inventat de la un mandat la altul, de câte promisiuni au făcut. Şi-atunci, s-ar putea să mizeze pe uitarea noastră, „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”, nu? Şi vor scoate de la naftalină vechile proiecte, dintre care cele cu panseluţe, borduri şi muşcate agăţate în pomi vor fi nişte mizilicuri. Aşa încât s-ar putea să ne trezim din nou cu parcuri industriale, care vor face să duduie economia judeţului, cu parcări sub şi supraterane, cu pasaje subterane ( de ce nu cu un metrou?) şi cu alte minuni pe care nici nu le mai ţinem minte. Poate vor da, în sfârşit, năvală chinezii, care vor împânzi judeţul cu vrednicia  şi cu spiritul lor întreprinzător. Şi poate, aşa, pentru farmec şi diversitate, vom avea o Operă la Videle, un Teatru Naţional la Zimnicea, un circ cu crocodili şi şarpele boa la Turnu Măgurele,  o Casă a Artelor la Cucuieţi ş.a.m.d. Dar, atenţie: există în toate o marjă de siguranţă. Toate acestea vor deveni realitate numai dacă se obţin…fonduri europene! Dacă nu, vor rămâne doar nişte visuri cu care ne vom mai întâlni peste patru ani. Dar, banii amărâtului de contribuabil? Cu ei ce se întâmplă? Ei nu ajung decât pentru panseluţe şi muşcate curgătoare?

 Există, totuşi, o mare tristeţe. Concret, în această campanie nu ne vom alege cu nimic. Nici măcar cu un pix, o brichetă sau o găleată. Dar, şi mai trist este că vom înghiţi în sec, pentru că nu vom avea nici mici şi bere. Şi o campanie fără mici şi bere este ca nunta fără lăutari.

Aşadar, a început „epoca visării”. O lună de zile vom umbla fericiţi printr-o altă lume. Şi după aceea? După aceea ne vom întoarce la aceeaşi viaţă, la aceleaşi griji, la aceleaşi probleme. Din visul frumos vom cădea în vechiul coşmar. Vor urma patru ani de dezintoxicare ( din care nu învăţăm nimic) până când vor veni iarăşi, din sfera lor înaltă, „oamenii iscusiţi” şi ne vor pune în faţă ispititorul „praf alb”…

 

       NOI  NE  IUBIM  PUŞCĂRIAŞII

 

Sunt unii, care ţin morţiş să ne facă binele, chiar dacă legea le taie calea, chiar dacă bunul-simţ ar trebui să-i oprească. Au înverşunarea soldatului sovietic, care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă ori tenacitatea comuniştilor de odinioară pentru care puşcăria reprezenta cea mai înaltă şcoală. Parafrazându-l pe Vanghelie, dacă nu eşti puşcăriaş ( ori în drum spre puşcărie) eşti prost administrator. Aşa că penalii, unii agăţându-se ca înecatul de pai de prezumţia de nevinovăţie – aceea care la noi sfidează legea şi dizolvă bunul simţ – dau năvală la primării. Ce spectacol tulburător trebuie să fi fost la Craiova, când în faţa mulţimii au apărut, ca nişte arhangheli, trei penali: un condamnat şi doi condamnabili. Ce ropot de aplauze trebuie să fi stârnit cugetarea liderului PSD, care a afirmat că glorioasa istorie a Băniei va reţine doi primari: un puşcăriaş – Solomon şi o cercetată penal – Olguţa Vasilescu. Ce entuziasm pe capul oltenilor!

Şi aici e paradoxul ( despre care mai vorbeam): că mulţimea se lasă sedusă de cei certaţi cu legea. Pentru asta există două explicaţii ( dumneavoastră puteţi găsi şi altele). Una ar fi că păstrăm încă viu cultul înaintaşilor. Într-o atare situaţie s-ar confirma „basna” lui Simeon Dascălu, care spunea că ne tragem din tâlharii de la Roma – cei aduşi în Dacia din închisorile romane. De aceea, probabil, iubim puşcăriaşii. A doua ar fi – şi asta e de-a dreptul îngrijorătoare – că, din moment ce dă atâta crezare răufăcătorilor, omul de rând nu crede în puterea şi dreptatea legii. Prin această „iubire necondiţionată”, el se dezice de o instituţie fundamentală a Statului de Drept – Justiţia.

Suntem, de fapt, într-o nouă etapă: de la scriitorii-puşcăriaşi am trecut la lideri şi candidaţi penali. Trebuie făcut ceva, de urgenţă. Dacă nu se poate conta pe caracter, pe moralitate, pe bunul simţ elementar, e nevoie de o lege, care să le interzică acestor…numiţi-i dumneavoastră cum vreţi, accesul la funcţii publice. Altfel, ajungem o ţară la cheremul penalilor.

 

      CUM  SE  SACRIFICĂ  ONOAREA

 

Şi s-a întâmplat un lucru, care numai la noi se putea petrece: normalul a fost învins de anormal. Valeriu Zgonea este dat afară din partid pentru că „a îndrăznit să jignească” un condamnat. PSD alege tranşant: între un nevinovat ( asupra căruia nu planează nici „prezumţia”) şi un condamnat definitiv marele partid optează pentru cel din urmă. Nu e pentru prima dată când PSD face zid în jurul unor astfel de oameni.  

Liviu Dragnea „îşi sacrifică onoarea” pe altarul alegerilor locale. După care vor veni nişte alegeri decisive pentru viitoarea guvernare. Dragnea „va dori” să plece, aşa cum ar fi fost firesc, partidul îl va ruga în genunchi să rămână, şi el îşi va face încă o dată hara-kiri. Va rămâne cu onoarea „nereperată”, dar partidul va triumfa. Ca să vedeţi de câtă nobleţe e capabil un condamnat!

Şi probabil că nu va pleca niciodată. Pentru că el este „organul” creat de funcţie. În absenţa funcţiei, Dragnea n-ar mai însemna nimic. Va rămâne chiar dacă, în cele din urmă, va trebui să-l excludă şi pe Ponta din partid. Pentru că, dacă va reveni în prim-plan, Ponta – Piedonele pesedist – se va bate, probabil, pentru recâştigarea funcţiei pierdute.

 

     SĂ  NE  OFERIM  DE  BUNĂVOIE  OCĂRILOR

 

Şi norodul? Unde e el în toată această încâlcită poveste? Norodul e bun, disciplinat, loial. A fost învăţat să-şi iubească „jupânul” ori „tătucul”. Norodul îi preţuieşte şi îi urmează pe tâlhari, fără să vadă în ei nişte bariere în calea acelui trai decent, nişte „vrăjmaşi”. De altfel, la asta îl îndemnă şi religia, prin înţeleptul Sf.Ioan Gură de Aur, care spune: Să nu ne împotrivim; Să nu ne mâhnim lăuntric pentru afronturile, injuriile, încercările şi întristările pe care ne fac să le suferim vrăjmaşii noştri; Să ne oferim de bunăvoie ocărilor.

Şi noi nu asta facem­? Nu ne oferim de bunăvoie ocărilor? Asta ne aminteşte versurile lui Eminescu: „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară, Prea făcură-ţi neamul nostru de ruşine şi ocară”.

                                                                  

                                                                        

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

 ADIO,  DOMNULE  DRAGNEA

 Mare păcat, domnule Dragnea. Păcat de-atâta muncă şi de-atâta tenacitate. Nu era mai bine, cum zice Goga, „să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”? Adică, în judeţul acesta din care nici nu pleacă, dar nici nu vine vreo potecă dinspre Europa, unde Măria Sa Ţăranul încă dă cu coasa, îşi înhamă calul la plug şi zdroncăne pe uliţe în droga cu măgar. L-aţi păstorit atâta vreme, dar, ca un bun român, nu i-aţi alterat tradiţiile. Teleormanul îţi era cuibul, din care n-ar fi trebuit să zbori. Fiindcă erai prea legat de el. Îţi făcuseşi o căsuţă, niscai acareturi pe ici, colo, aveai o bună relaţie cu TelDrum, despre care s-au spus atâtea vorbe, neadevărate desigur, pentru că altfel s-ar fi sesizat DNA-ul. Aici, cuvântul tău era ascultat cu evlavie, de la vlădică la opincă, erai iubit – cel mai iubit dintre teleormăneni, aici vrerea ta era lege pentru toată lumea, şi dragostea pe care ţi-o purtau se răsfrângea automat şi asupra unora care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu judeţul – alde Miki Şpagă, Robert Negoiţă, ori nişte necunoscuţi de pe la noi. Ştiai să dăruieşti, că doar nu dădeai de la tine – şi mulţi şi-au clădit viaţa pe darurile tale, dar şi să fii necruţător – mulţi şi-au văzut şi visul, şi viaţa năruite.

D-aia zic că nu trebuia să pleci, fiindcă – şi ar fi trebuit să ştii şi asta – oraşul, mai ales unul mare cum e Bucureştiul, încă este loc de pierzanie. Nu trebuia să asculţi glasul de sirenă al orgoliului, al iluziilor; trebuia să-ţi aminteşti o vorbă, pe care şi Ludovic Orban o ştie: croitorul măsoară de şapte ori şi taie o dată. Se vede că n-ai măsurat bine, pentru că s-a adeverit vorba lui Creangă: dacă te-a învăţat cineva, rău te-a învăţat, iar dacă ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut.

Unii îţi dau dreptate şi spun că ai fost condamnat pentru…nimic. Ce-ai făcut? Ai îndemnat şi ai adus oamenii la vot. Ştiai din experienţă că teleormăneanul, românul în genere, e leneş, comod şi fără un strop de spirit civic. Şi-atunci trebuia învăţat măcar să vină la urne. Altfel, cum să devină şi el cetăţean european?  Alţii, dimpotrivă, spun că e o faptă extrem de gravă, un atentat la libertatea individului şi, „pe cale de consecinţă”, un atentat grosolan la democraţie. Unii zic că ai, totuşi, motive să fii fericit că ai fost judecat pentru un „pamplezir”, că DNA-ul n-a găsit şi alte motive ori n-a dat curs şi altor dosare, pe care, spun ei, le-ai avea. Alţii susţin că pedeapsa e mult prea uşoară pentru aruncarea în derizoriu a democraţiei, că ar fi fost normal să fie cu privarea de libertate. Cine ştie dacă n-ar fi fost mai bine. Ar fi fost o chestie tranşantă, aveai timp să meditezi şi poate – ştiu că îţi plăcea să dai autografe – ai fi scris şi câteva cărţi, care ar fi îmbogăţit şi nuanţat literatura acestui judeţ. Aşa însă, iertat să-mi fie, sentinţa asta e şi cinică, dar şi de o cruntă ironie. E ca o uşă, care se închide, dar în spatele căreia speri încă să găseşti cheia potrivită ori şperaclul, încât să poţi ieşi din nou în lumină. Cei patru ani de încercare te fac să semeni cu un vânat încercuit, care la cea mai mică eroare poate cădea în capcană. E asta o viaţă? Poţi să stai liniştit când ştii că deasupra capului tău pândeşte sabia lui Damocles? Suspendarea asta este şi o suspendare la propriu: nu mai eşti înşurubat în nimic, nici în funcţii, şi automat nici în privilegii, nici în orgoliu – mult prea şifonat, nici în siguranţa de altădată. Cei care s-au temut nu mai au de-acum nici o sfială şi mulţi îşi vor aminti cine ştie ce blestemăţii, şi frustrările lor vor deveni vii şi…răzbunătoare. Pentru că nu mai ai puterea, nu mai eşti un Jupiter tonans, ci doar o pradă asupra căreia se vor arunca într-o bună zi. Ştii, domnule Dragnea, că unui căzut nu i se întinde mâna, ci i se mai arde un bombeu în coaste. C-aşa-i lumea făcută. Prezumţia de nevinovăţie s-a terminat, nu mai funcţionează, condamnarea – fie ea şi cu suspendare – te transformă de sus până jos într-un călcâi vulnerabil. Mitul intangibilităţii s-a destrămat. De-acum se poate întâmpla orice.

Singura problemă, care mai rămâne, este cum poate fi evitat dezastrul. În nici un caz agăţându-te de funcţie, pentru că – vorba altui poet – ar fi ca şi cum te-ai rezema de o umbră. N-ai face decât să alimentezi dorinţa de revanşă şi de mărire a altora. A rămâne pe funcţie înseamnă a nu-ţi păsa de partidul lăsat pe mâna unui penal, a fi egalul Olguţei, al lui Vanghelie sau al lui Piedone.

Un mai vechi prozator întreba retoric: Nu-i aşa că avuţiile-s amăgitoare? Dar, când avuţiei i se adaugă Puterea, combinaţia este letală.

Aşa încât nu era mai bine „să fi rămas fecior la plug”? Nu era bine şi frumos în Tileorman? Aici, când „sunai din corn o dată” săreau şi morţii din morminte…Ce îţi lipsea? Gloria? Nimic nu rămâne, domnule Dragnea. Pentru că viaţa are grijă de toate…

                                                                          

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

  PRIMĂRIA,  CA  UN  MAGNET

 

Domnule, primăria asta trebuie să fie un lucru foarte mare, să aibă un vino-ncoa’ irezistibil, să deschidă vreo poartă către rai, să fie ca magneţii, care atrag toate ruginiturile. Nu ştiu nici un primar, care după patru ani să vină şi să spună: domnule, m-am sacrificat destul, am stat atâta vreme departe de soţie şi de copii, ăia micii nici nu mă mai cunosc, săracii, mare lucru n-am făcut, dar n-am putut mai mult, drept pentru care nu mai candidez. Dimpotrivă. Cine a ajuns acolo suferă nişte modificări genetice ori naiba ştie de ce altă natură, fiindcă nu se mai lasă scos nici cu DNA-ul. Acesta o fi şi fiind motivul pentru care puşcăriaşii sau puşcăriabilii se întorc la primărie, sfidând toate legile fizicii, astrofizicii şi mai ales ale moralei. Probabil că, atunci când ajung pe fotoliul de primar simt deasupra lor furnicăturile palmei lui Dumnezeu, fierbinţeala unei aure, care le înconjoară capul deştept şi aud o voce – evident din altă lume – care le fixează destinul: de azi încolo îţi vei sluji neabătut poporul! Altfel nu se explică înverşunarea cu care se întorc…Şi exemple de astfel de „posedaţi” sunt şi le cunoaşteţi şi dumneavoastră.

Te uiţi cu mirare la neruşinarea asta şi te întrebi: oamenii ăştia n-or avea şi ei nici o meserie, n-or fi ştiind să facă şi altceva? Că doar n-au fost de la început primari, au avut şi ei nişte preocupări, nişte slujbe din care şi-au ţinut zilele. De ce nu se întorc la slujbele acelea? De ce nu îi apasă în nici un fel acuzaţiile, care li se aduc şi se poartă ca şi cum acestea ar fi nişte virtuţi?

Dar, - mai spuneam asta – nu doar cu indivizii ăştia s-a întâmplat ceva, ci şi cu populaţia. Şi ea a trecut nişte bariere, şi ea a suferit nişte modificări. Şi alegătorul pare să fi trecut într-o altă realitate. Altfel, n-ar repeta gestul de la începutul creştinismului şi între răstigniţii pe cruce, nu l-ar alege cu frenezie pe tâlhar.

 

UN  „SIMBOL”  FĂCUT  HARCEA-PARCEA

 

Nu ştim – vorba cuiva – ce a făcut Marian Munteanu în ultimii 20 de ani. Ştim că n-a avut probleme cu Justiţia – pentru evaziune, retrocedări sau alte tâlhării, pentru trafic de droguri sau de persoane – că n-a fost protagonistul unor urzeli de culise ori al vreunor şmecherii ieftine. Ştim că a fost un lider al Pieţei Universităţii şi că pentru asta a fost considerat un simbol. A fost, pentru că acum nu mai contează.

Şi iată-l pe „simbol” făcându-şi intrarea în „poblic”, printre candidaţii la primăria Capitalei. Şi parcă atât am aşteptat. Ne-am frecat palmele, ne-am suflecat mânecile şi am purces la treabă. Îl întoarcem, ca pe bâzdâganie, pe toate feţele, îi mai ardem şi câte-un bombeu să vedem dacă-l doare şi pe el, dacă mai răsuflă după tăvăleala asta, îi ciopârţim faţa cu propriile declaraţii, pe care le-a făcut acum cinci ani, acum 15 ani, considerăm că ăsta e cel mai mare delict pe care-l poate comite cineva: să atenteze cu vorba la istoria şi la „prinţipurile” noastre. A fost un prost. A trăncănit ca o moară hodorogită, în loc să pună, dracu’, mâna să-şi facă avere, să fure şi el nişte păduri, vreo coastă de munte, să-şi tragă nişte vile la Monte Carlo, să-şi cumpere vreo plajă în Brazilia, să dea nişte tunuri de j’dă milioane de euro şi să-i ducă, naibii, în Panama sau în…Madagascar. Dacă ar fi făcut astea, l-am fi respectat, am fi semnat cu ochii închişi pentru el ca pentru Piedone, l-am fi pupat ca pe Olguţa – „ce minune că eşti”! , l-am fi adulat ca pe Vanghelie…

Dar, aşa? Am zis noi că ne-am săturat de politicieni, de cei şcoliţi în clasa asta întrutoate repetentă, dar am spus-o şi noi aşa, într-o doară, de dragul vorbelor. Nouă, de fapt, tot ei ne plac, mutrele astea şmechere şi uzate, indivizii ăştia „învechiţi în zile rele”, agramaţii, demagogii, tâlharii…Ce dacă fură! Înseamnă că sunt deştepţi. D-aia îi şi admirăm. De aceea şi sărim pe alţii cu picioarele: să le intre bine în cap că noi avem deja modelele noastre, de care nu ne putem lipsi.

 

 

PACE  ÎN  „JUDEŢUL CINSTEI ŞI ONOAREI”

 Dar, să nu murim de grija altuia. Ce ne pasă nouă de Capitală? N-avem noi aici problemele noastre? N-avem şi noi aici „catindaţii” noştri? Avem. Sau o să-i avem. Noroc, însă, că la noi e linişte. Noi suntem oameni paşnici, nu ne stă mintea la zbânţuială. Deocamdată suntem la anunţarea candidaţilor, şi nici nu ne aşteptăm la cine ştie ce gherăială. Pentru că aici partidele au ajuns la consens, la bună înţelegere între ele. Aici se cam ştiu „sferele de influenţă”, colegiile au fost demult îmbârligate potrivit preferinţelor, primăriile se cam cunosc care ale cui sunt. Mai sunt pe ici, colo nişte temeri sau doar nişte învoieli, nişte candidaţi mai schimbă partidele, adică: eu am fost la PNL, dar trec acum la PSD, tu ai fost social-democrat, dar te duci acum la liberali, aşa încât, numeric, nici un partid să nu fie în suferinţă. Unii candidaţi, dintre cei care sunt deja în funcţii, „au furat” startul, pentru a fi siguri de lozul câştigător. Au început să iasă ca să-i vadă alegătorii, să nu-i confunde, să-i încredinţeze că sunt tot ei, chiar dacă, faţă de acum patru ani, le-au crescut pântecele şi au freza mai rară; alţii, mai vrednici, astupă gropile din asfalt, dau cu vopsea şi pun panseluţe, sau cară pe uliţe maşini cu pietriş şi pământ, ca să nu mai zdroncăne droagele şi să înţepenească măgarii în noroi. Ar fi făcut mai demult treburile astea, dar cu câte sunt pe capul lor, ce să facă şi ei mai întâi?

Aşa încât, în judeţul „cinstei şi onoarei” e linişte. Alegerile, mai ales că vor fi într-un singur tur, nu reprezintă o problemă. Ca la ruletă, jocurile sunt făcute. Probabil că surprize vor fi puţine sau de loc. Aşa încât, ca la campionatul din Franţa, am putea juca în deschidere. Adică, dacă ar fi, şi mâine ne putem duce la vot!

 

 PERSPECTIVA  „SPAŢIILOR  MICI”

 Liviu Dragnea s-a întors în Teleorman. Nu pentru a rămâne – poate nici n-ar fi trebuit să plece – ci pentru ca organizaţia judeţeană a PSD să-şi anunţe candidaţii în prezenţa marelui lider. De prisos să mai spunem de câtă autoritate şi de câtă încredere se bucură Dragnea printre teleormăneni. De prisos să mai spunem că evenimentul a avut o ciudăţenie: ceremonia a fost onorată de un ins, care are, totuşi, o condamnare, care aşteaptă sentinţa în procesul referendumului şi care „e agăţat” în dosarul fostei sale soţii, Bombonica. Aşa cum „Dumnezeu preferă lemnul”, noi îi preferăm pe cei pândiţi de perspectiva „spaţiilor mici”.

Dragnea vine când se află în…descreşterea carierei sale. „Riga Crypto” a ieşit din bârlogul său în bătaia „arşiţei” bucureştene. Figura de-acasă nu se mai potriveşte cu cea din târg. Presa de-acolo nu e la fel de înţelegătoare. Ziarele îşi permit să-l înfăţişeze caricatural, să-l ironizeze. Analiştii îl văd ca pe un politician  mediocru, ca pe un lider fără charismă . Aşa se întâmplă când dai pacea pe gâlceavă. Noroc, însă, cu partidul, care are un electorat neclintit ca o stâncă. Indiferent ce s-ar întâmpla, şi dacă ar fi să rămână cu un singur membru,PSD ar avea tot în jur de 4o la sută. Liderii săi doar gâfâie, dar nu mai sunt locomotive… 

Mai multe detalii...

Inscripții pe fața zilei

   CEATA  LUI  PIŢIGOI

 

Nimeni nu este de acord cu Justiţia când este vorba despre el însuşi. N-am auzit niciodată pe nimeni recunoscând că a minţit, a furat ori cine ştie ce blestemăţii a făcut şi că merită să fie pedepsit. Toţi sunt nevinovaţi. Liviu Dragnea nu face excepţie. Şi totuşi…Pentru el ziua cea mare va fi pe 22 aprilie a.c. când se va da sentinţa.

Un om de televiziune, care încerca să explice că tot ce a făcut liderul PSD la referendum a fost o încălcare a drepturilor alegătorilor şi o siluire a democraţiei, spunea că, dacă Dragnea nu va fi condamnat, înseamnă că nu e Justiţie. Şi nu e singurul care gândeşte aşa. E limpede că scoaterea unui om la vot nu este un lucru nevinovat. Nu-l duci pe cineva la urne ca să voteze împotriva ta. Dacă ar fi aşa, l-ai lăsa în pacea lui să hotărască el dacă vine sau nu. Şi iată cum Dragnea devine o piatră de încercare pentru Justiţie. Un test de…credibilitate.

Dacă va fi achitat, Dragnea ar avea mai multă libertate şi va fi stimulat, ca în Caragiale: Bine-ai făcut, onorabile. Să mai faci ş-aldată! Dacă va fi achitat, va fi tristeţe pentru el şi jale pentru alţii. Pentru cei asupra cărora se va fi întins umbra lui protectoare. Va fi ca în cântecelul acela vechi: Ceata lui piţigoi, Dai într-unul ţipă doi.

 

    „ÎNALTA ŞCOALĂ” A  PUŞCĂRIEI

 

După scriitorii-puşcăriaşi ne confruntăm cu altă dandana: primarii puşcăriaşi sau puşcăriabili, cei striviţi de dosare. Cărora o astfel de încercare ruşinoasă pare să le confere şi mai multă candoare. Se cred – cum ar zice Sebastian Ghiţă – născuţi pentru a sluji comunitatea, pentru „a se sacrifica” pentru binele ei. Par şi mai hotărâţi, şi mai deştepţi, şi cu mai multă experienţă decât înainte. Dacă vreţi să vă fie şi mai bine, spun ei, alegeţi-mă în continuare, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Te uiţi la ei şi nici nu ştii ce să crezi. Chiar n-au nici o problemă de conştiinţă? Chiar şi-au pierdut bunul-simţ? Chiar nu tremură în sufletul lor nici o îndoială, nici o sfială? Sau conştiinţa va fi fost extirpată de mult, ca un apendice păgubos? Pe ce s-or fi bazând? Probabil, pe acea prezumţie de nevinovăţie, pe care o văd perfect egală cu nevinovăţia. Dar, dacă ar fi aşa, atunci n-ar fi existat nici un motiv ca să li se întocmească dosare ori să fie trimişi în judecată, nu? Cine ce să aibă cu un om, care n-a comis ori nu e suspect că a comis vreo ilegalitate? Prezumţia e ca în vechea zicală: până nu faci foc, nu iese fum. Ea este fuiorul sau norul de fum, care pluteşte deasupra…nevinovatului. Ori poate seamănă chiar cu sabia lui Damocles.

Dincolo, însă, de prezumţie, mai e ceva – sau cineva –pe care se bazează aceste „victime inocente”. Mai este cetăţeanul. Omul acesta uşor înduioşabil, predispus să treacă repede de partea „învinsului” şi, mai mult decât atât, să-l privească întocmai ca pe un erou. E un paradox, nu? Să fi rămas omul obişnuit prizonierul vechilor poveşti cu haiduci? Dar, haiducii luau de la cei bogaţi şi le dădeau şi săracilor, pe când „haiducii” de astăzi iau de la săraci şi nu împart cu nimeni. Să nu-i pese acestui om  obişnuit că toate dările pe care le plăteşte nu se întorc în nici un fel la el spre a-i schimba cât de cât viaţa şi că se duc, de fapt, în buzunarul fără fund al acestui „om nou”, care este „haiducul”? Să creadă el cu adevărat că, în afara acestor „nevinovaţi”, nu mai e nimeni în stare să se îngrijească de treburile comunităţii? Să nu fi auzit el vorba aceea despre câinele, care nu se lasă dus de la măcelărie?

Puşcăria se pare că a fost şi în alte vremuri o „înaltă şcoală” de luminare, experienţă şi oţelire. Pe-atunci, comuniştii ieşeau din închisoare „cu sufletul dârz,  oţelit”, „gata de luptă”. Nu altfel ies democraţii noştri de astăzi.

 

         „ DINTRE  SUTE  DE  CATARGE”

 

Am auzit – şi parcă nu-mi vine să cred – că, la această oră sunt în România peste 120 de partide. Colcăiala asta exista prin anii ‚90, când s-a dat liber la politică. Ştiu că, pe-atunci scriam despre ele parafrazând versurile lui Eminescu: „Dintre sute de catarge, Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile”? Vremea a trecut, multe catarge s-au frânt, multe corăbii s-au înecat, ne îndreptam către o simplificare a scenei politice, către o anume statornicire în acest atât de agitat tip de viaţă. Astăzi, pe scenă mai tropăie doi elefanţi, pe lângă care se giumbuşlucăresc câţiva şoricei. Şi când credeam că lucrurile se vor limpezi, că nu ne vom încurca între o mie şi una de opţiuni, apare această lege în virtutea căreia doar trei”crai” sau trei „magnifici” pot înfiinţa un partid. Şi s-au înfiinţat. Nişte partide de buzunar – de ce să n-avem şi noi „faliţii noştri”? – care învălmăşesc doctrinele, menite să facă fala unor sate şi cătune de care nimeni încă nu a auzit ( nici de cătune, nici de partide).

De ce era nevoie de ele? Poate pentru „a submina” traseismul: de ce să mai fugi de la un partid la altul, dacă îţi poţi face propriul par- tid? Poate pentru a astâmpăra orgoliile: de ce să fii un simplu membru, când poţi fi ditamai preşedintele? Poate pentru a întreţine iluziile şi visul de mărire, fiecare partiduleţ însemnând o raniţă în care se găseşte un baston de mareşal.

Dar, poate că sunt necesare. Cele două mari corăbii au catargele rupte şi pânzele zdrenţuite şi toată „puntea politică” e inundată. „Stâlpii” partidelor s-au subţiat, sunt mâncaţi de carii şi stau cu ochii pironiţi pe furtuna, care vine dinspre DNA. E nevoie de o schimbare! spun oamenii, care au ieşit în stradă. Şi cine ştie dacă începutul schimbării nu va veni dinspre aceste „forţe” liliputane. Poate corupţia n-o fi ajuns până în ultimul cătun. Sau poate acesta o fi un semn că este deja acolo?

 

                 EFICIENŢĂ  PARLAMENTARĂ

 

Parlamentarii muncesc mult. Îşi rup oasele, sărmanii, pentru binele naţiei. Uneori, de-atâta încordare li se încreţesc frunţile, li se plisează mărunt, şi le curge sânge din nas. Atunci, Raed Arafat coboară cu elicopterul pe impunătoarea clădire şi cu o armată de paramedici şi de pompieri tabără pe parlamentari. Pompierii desfac tulumbele şi aruncă asupra lor un potop de apă şi spumă, pentru că, de la atâta sforţare arată ca luna lui Eminescu: un cuptor de jeratic. Iar paramedicii se chinuie, săracii, să le stăvilească hemoragia, utilizând pentru asta tone de vată din import, pentru că bumbacul nostru e şi puţin, şi năpădit de bacterii. Unora, din care ţâşneşte sângele ca nişte izvoare de apă termală, le vâră în nas nişte fuioare lungi de vată. După care, într-o foşgăială cumplită îi duc cu tărgile sau pe braţe în sălile de şedinţă, înapoi, adică, la proiectele de legi, care de la care atârnă binele naţiei.

În condiţiile acestea, era normal ca bieţii oameni, care ard în Parlament ca ereticii pe rug, să-şi mărească lefurile, indemnizaţiile, pensiile şi ce alte nimicuri mai primesc ei pe-acolo. În condiţiile acestea, era normal să reducă turaţia motoarelor. Aşa că senatorii şi-au scurtat şedinţele cu o zi – au tăiat din calendar miercurea, că tot e zi de post, şi toţi îşi vor lua liber de 1 Iunie. De Ziua Copilului. Sunt şi ei părinţi şi au nevoie să stea aproape de copii, să se ocupe de educaţia lor. Dacă unui mocofan îi trebuie un an ca să îşi strunească odrasla, lor le ajunge o zi. Asta da eficienţă. E tot ca în Eminescu: „O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns”.

                                                                  

Mai multe detalii...

INSCRIPŢII PE FAŢA ZILEI

Liviu Dragnea e afectat emoţional. A spus-o el însuşi. Şi asta de când a văzut-o pe Olguţa în cătuşe. Cum să vezi încătuşată o aşa mândreţe de femeie? Pe Olguţa nu ţi-o poţi închipui decât rotindu-se înfoiată pe sub policandrele unor săli de baluri, dar în nici un caz dirijând camioane ori pretinzând şpagă. Ciudat este că Dragnea e la primul impact de acest fel, deşi au mai fost femei – „şi tot parfumate şi ele”, cum ar zice Macedonski – care au fost tratate în acelaşi mod. Să ni le amintim numai pe Alina Bica şi Elena Udrea. Dar, au mai fost şi bărbaţi, şi unii chiar pesedişti, ale căror cătuşe l-ar fi putut impresiona  pe liderul PSD. De ce Olguţa şi de ce tocmai acum?

Dar, poate că marele lider o fi fost „afectat emoţional” mai demult şi n-a băgat nimeni de seamă. Poate el însuşi, cu atâtea „înfăţişări”, va fi avut oarece coşmaruri provocate de aceste ignobile brăţări. Cine ştie. Însă, cum s-a dovedit a fi un om puternic, Dragnea îşi va reveni repede din acest „impact”, mai ales dacă îşi va aminti şi un cântec drag unora din vremuri de demult: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân”. Noul său „impact” va fi pe 8 aprilie…Dar, să nu fi avut nici o tresărire Dragnea când fosta sa soţie, Bombonica, era audiată la DNA?

 

    „GHIŢĂ,  TE-AŞTEPT  DISEARĂ  LA  PORTIŢĂ”

 

Intangibilii de ieri devin puşcăriabilii de astăzi. Mirarea şi revolta lor sunt cu atât mai mari, cu cât multă vreme n-a îndrăznit nimeni să-i întrebe de sănătate. Şi deodată, când simt că braţul legii e pe-aproape, au zvâcnetul sălbăticiunii încolţite. Li se primejduieşte libertatea, se atentează la onoarea lor, la curăţia lor morală. În steaua destinului lor n u e scris să fure, ci să-i fericească pe alţii. Numai cârcotaşii nu văd asta.

Noul revoltat este Sebastian Ghiţă. Şi cum politicienii, nişte onorabili şi nişte stimabili, se cred „suflet din sufletul neamului”, au tendinţa să generalizeze şi de aceea consideră că odată cu ei suferă tot norodul. Trăim, zice don’Ghiţă, într-o Românie înspăimântată, în care, de frică nimeni nu mai face nimic.

Să fie frica motivul pentru care de aproape trei decenii politicienii n-au făcut nimic în ţara asta? De aceea să fi fost ei preocupaţi numai de propria chiverniseală, de casele, maşinile şi conturile lor, de feudele pe care le-au luat în stăpânire, de lefurile şi pensiile lor? Cum să se confunde ei cu ţara, cu românul pricăjit, care se zbate în sărăcie? Ce apropiere ar putea fi – cum se întreba cineva cu mai multă vreme în urmă – între uliu şi porumbel? Omul obişnuit n-are cum să împărtăşească frica celor sus-puşi. Mai mult, după atâtea jafuri şi ticăloşii, el se bucură pentru că, în sfârşit, se face dreptate. Asta va trebui să le fie foarte clar politicienilor, care, ajunşi la ananghie, încearcă să se victimizeze şi să-i impresioneze pe cei pe care i-au amăgit atâta amar de vreme . Sigur că zornăitul cătuşelor are un puternic „impact emoţional”. Dar, nimic nu rămâne neplătit…

 


        DE  LA  AROGANŢĂ  LA  SMIORCĂIALĂ  ŞI…RETUR

 

Şi totuşi, ce „impact” are puşcăria! „Fantasma” ei produce frisoane, leşinuri, tremuriciuri. Dintr-odată, zeii aceştia, huzurind prin înălţimile lor luxoase, sunt reduşi la dimensiunea muritorului de rând. Dintr-odată îşi amintesc – şi spun asta în gura mare – că şi ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, că au copii de crescut, fete de măritat, părinţi de îngrijit, că nici cu sănătatea nu stau bine, că tuşesc, scuipă şi din când în când li se pune câte-un junghi la lingurică. Dintr-odată devin evlavioşi, cucernici, îi pomenesc pe Dumnezeu, pe Hristos, pe Maica Precista şi descoperă că, la o adică, şi pe ei îi podidesc lacrimile. Dintr-odată, trufia şi aroganţa lor se transfromă în jelanie, în smiorcăială.

Şi se întâmplă apoi „viţă-vercea”: când ies din puşcării, uită de văicăreală de cerşitul milei şi redevin aroganţii, care au fost. Se caţără din nou în „Olimpul” lor şi se uită cu îngăduinţă la bieţii muritori. Cătuşele n-au lăsat nici o urmă, puşcăria n-a trezit în ei nici o sfială, nici un strop de ruşine. Parcă n-au fost după gratii, ci într-un concediu la Dubai sau prin Caraibe. Îşi reiau cu seninătate vechile obiceiuri, sfidează, bravează, se hlizesc, calcă ţanţoş cu mâinile la spate. Culmea e că norodul nu vede în puşcărie un stigmat şi îi priveşte pe puşcăriaşi ca pe nişte eroi, cărora „mititica” le-a pus pe frunte cununa de lauri. De aceea, primarii aflaţi la „răcoare” conduc în sondaje şi n-ar avea nici o problemă să fie din nou aleşi în funcţii. E un paradox, o fatalitate, o stupizenie? Sau legile sunt prea îngăduitoare? 

 

            ŢARA,  ÎN  PRAG  DE  CAMPANIE

 

Şi în vreme ce dezmăţul politic continuă să se menţină în  prim-plan, ţara suferă. Economia duduie, dar pe deasupra norodului, care rămâne tot sărac; drumurile tot în coada Europei se ţin, iar ciosvârtele modernizate chipurile se surpă şi crapă; impostura s-a întins ca un cancer, nimeni nu răspunde de nimic, la toate colţurile pândeşte minciuna, furtul de oriunde şi de orice e un sport naţional, manipularea dă în clocot, bălăcăreala e o dihanie fără cap şi fără coadă; ţăranul e suspectat că vinde droguri, produsele româneşti dispar sau n-au acces pe propria piaţă; puşcăriaşii devin oameni de ştiinţă; într-o ţară în care totul e de vânzare, „deştepţii” se împăunează cu titluri academice; gramatica e o ciudăţenie ( e mai important mesajul decât gramatica, zice madame Grapini), „fagurele de miere” al limbii e deformat, pustiit, stâlcit. Învăţământul este de  mult în cădere liberă, toate reformele de până acum  l-au mutilat, viitorul nu mai începe, ci agonizează pe băncile şcolii. Sănătatea e la pământ. Medicii se revoltă, oamenii mor pe drumurile dintre spitale sau în spitale insalubre. Bolile, care de regulă făceau ravagii în vârsta a treia, s-au mutat la „începuturi”: la copii. Ni se îmbolnăvesc pe capete copiii de e-coli, de tuberculoză, de rujeolă, rubeolă, oreon…Dar, pentru politicieni asta nu e important. Mult mai importante sunt lefurile şi pensiile lor, şi salvarea de blestematele de cătuşe, care le tulbură psihicul. Şi oamenii ăştia aşteaptă campania electorală. Ca să promită ce?

                                                        

Mai multe detalii...

INSCRIPŢII PE FAŢA ZILEI

          „DACĂ  NU  VREI,  TE  OBLIGĂM”

 

E posibil ca democraţia să devină obligatorie. Dacă până acum era treaba fiecăruia dacă se ducea sau nu să voteze, de-acum ar putea să fie obligat să o facă. Dacă vrea să-şi păstreze libertatea deciziei, va trebui să plătească. Iniţiatorii acestui proiect de lege vor fi băgat de seamă că electoratul e tot mai dezamăgit de politică şi că pentru el a vota înseamnă a deschide unor indivizi calea către putere, privilegii şi averi. Că alegătorul a înţeles că, de fapt, politica nu se face în beneficiul lui, ci al celui ales. Şi-atunci, iniţiatorii au găsit modalitatea aceasta de a-l aduce , totuşi, la urne, „pastişând” partea finală a unei mai vechi lozinci leniniste: „ dacă nu vrei, te obligăm”.

Măsura ar putea fi bună. I-ar scuti de dureri de cap pe lideri şi pe candidaţi, ar putea elimina turismul electoral şi o serie de alte practici care contrazic, de fapt, democraţia. Ar putea elimina şi candoarea ipocrită a unor şefi de campanii: eu n-am făcut nimic ilegal, eu doar am vrut să aduc oamenii la vot! Legea – dacă proiectul va trece în Parlament – ar putea crea, însă, mari dificultăţi politicienilor înşişi. Oamenii vor veni la vot, s-ar termina cu nehotărâţii, nu? Dar, erau ei nehotărâţi? Mai degrabă erau dezamăgiţi, cei care pricepuseră că votul lor nu schimbă nimic şi că nu ajută decât la căţărarea în funcţii a unor impostori. Acum, marea problemă ar fi cum vor vota aceşti oameni. Pentru că ei ar putea complica lucrurile şi încurca atâtea calcule şi ambiţii nemăsurate. Şi-atunci, trebuie convinşi să voteze într-un anumit fel. Dar, cum? Vă daţi seama la ce eforturi ar fi supuşi politicienii? Vă daţi seama cât de complexă şi de „subtilă” ar deveni această „muncă” de convingere? Şi câte procese ar putea urma?

 

                 UN  DIVORŢ LINIŞTIT

 

Liviu Dragnea a divorţat de doamna sa, Bombonica. A fost un divorţ liniştit, de vreme ce tabloidele n-au scris nimic despre eventualele neînţelegeri premergătoare, despre motivele care au dus la această . de nimic anunţată – despărţire. N-au apărut nici poze, nici veşti despre liderul PSD cum că ar fi fost văzut în compania unor blonde sau brunete ori că ar fi făcut pasiune pentru vreo dansatoare din buric din Brazilia. Pentru că, de regulă, divorţurile despre care s-a vorbit cam o astfel de cauză au avut: apariţia intempestivă în viaţa cuplului a unei devastatoare iubiri tinere şi intens siliconate. Ceea ce la Liviu Dragnea nu a fost cazul, aşa încât motivul despărţirii rămâne învăluit în adânc mister. Numai Dumnezeu ştie! cum ar fi zis Robert Turcescu. Tocmai acest mister atenuează şifonarea imaginii liderului PSD, aşa cum nici condamnarea sa (care se tot judecă) nu a lăsat cine ştie ce urme.

 Să remarcăm însă, că Dragnea e obişnuit cu divorţurile. El a divorţat şi de Teleorman atunci când a plecat, pentru înalte funcţii, la Bucureşti. Aici, însă, n-a mai fost nici un mister. E drept că nici divorţul n-a fost…total. Umbra lui Dragnea joacă încă, puternică şi clar conturată, în apele Glavaciocului!

 

                      MARELE  INTELECTUAL

 

În sfârşit, ne-am liniştit: am aflat cine este cel mai apreciat intelectual român: Victor Ponta. „Fă-ţi cruce, fa, să nu-l visezi!” Dar, nici nu se putea altfel într-o Românie care şi-a pierdut reperele şi în care confuzia de valori e mai aprigă decât pe vremea proletcultismului. Nu ne-ar fi mirat să fi fost nominalizat şi Ghiţă Funar, măcar pentru „tăria opiniunilor”sale: Eminescu este cel mai mare fizician al lumii şi Cristofor Columb este un escroc: a descoperit America datorită hărţilor întocmite de…daci. I-a fost preferat, însă, un plagiator.

Dacă prezentul este aşa, nici viitorul nu sună bine. Gândiţi-vă la rezultatele simulării bacalaureatului. Catastrofale. Dar, nu mai îngrijorează ca în urmă cu câţiva ani, semn că ne-am obişnuit şi că nu ne mai pasă cum vor arăta generaţiile viitoare. Nu ne mai este nimic clar şi cu cât totul este mai confuz, cu atât suntem mai senini. Nu se spune: Fericiţi cei săraci cu duhul?

Cei care se îndoiesc, care sunt bântuiţi de nelinişti, au totuşi o şansă. Se zice că în câţiva ani Luna ar putea fi colonizată. Şi Luna, cel puţin pentru început, poate fi un bun refugiu!

 

            ÎNTRE COMPASIUNE  ŞI  MÂNIE

 

„Uragan deasupra Europei” vuieşte presa. Bătrânul continent e răvăşit de terorism şi de spaimă. S-a intrat într-un fel de cerc vicios: se produc atentate, Europa tremură de furie şi de neputinţă, îşi strânge morţii şi reacţionează după. Se fac declaraţii de compasiune, de solidaritate şi cam atât. Se lasă oarece linişte, poate ăia au obosit ori s-au plictisit să tot umble cu bombe după ei, tot aruncându-se în aer cu zeci de morţi şi sute de răniţi, şi când lucrurile par să se fi potolit, izbucneşte o nouă explozie. Ca un bun creştin, pălmuita Europă întoarce şi celălalt obraz. Unii încearcă să se apere împrejmuindu-se cu garduri ori înteţind controalele la frontieră. Ineficient, însă. Sfâşiată între milă şi mânie, între principiile teoretice şi absurdul  violenţei, bătrânul continent pare să nu înţeleagă ce i se întâmplă. Pentru că nu găseşte un numitor comun, un răspuns unic la  agresivitate, lăsând fiecare ţară să se descurce cum poate, UE este vulnerabilă şi, ca atare, incapabilă să oprească acest tăvălug. A ajuns un continent al spaimei, orice pachet uitat pe nu se ştie unde provoacă panică. „Şi nimica mişcă”.

Pe fondul acesta de teamă şi nesiguranţă, adică într-un context nepotrivit, revine la noi problema marii moschei, care va să se construiască în Bucureşti. Ideea este „opera” celui mai mare „intelectual” – Ponta, preluată de un alt mare „intelectual” – Iohannis. Foştii adversari de ieri se întâlnesc, iată, pe platforma toleranţei religioase. Şi cum nimic nu poate rămâne în afara politicii, moscheea pare binevenită în prag de campanie electorală. Evlavioşii candidaţi la primăria Capitalei, cu profund respect pentru bunul alegător creştin-ortodox vor să se facă referendum pe această temă. „Să fie trădare, dar să ştim şi noi”. Dacă nu se descurcă altfel, ideea ar putea fi preluată de UE. Poate aşa, declaraţiile de solidaritate îşi găsesc o expresie… practică.

Mai multe detalii...
Subscribe to this RSS feed